Lucrează de şapte ani în Anglia, unde are grijă de caii de curse. După patru ani a venit în ţară doar ca să-şi actualizeze cartea de identitate. Altfel n-ar fi venit!..
Nu-mi vine să-l cred. Şi mă simt cumva vinovat că l-am ajutat să plece. Încerc să înţeleg şi port cu el o discuţie ca la psiholog. Vreau cumva să aflu, vorba lui Mircea Vulcănescu, care-i pâinea zilnică a sufletului său, de ce nu se mai simte bine în România? După o discuţie de aproape două ore, în care mi s-a părut a fi fost sincer şi teribil de radical, încep să-l pricep mai bine pe autorul cărţii „Dimensiunea Românească a Existenţei”, care zice: „Tăria unui neam se măsoară după gradul în care este în stare să impună altora perspectiva lui proprie a existenţei, este în stare s-o dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evidenţă lipsurile…”.
Ei bine, flăcăul meu de 34 de ani, care-mi mărturiseşte că se duce cu drag la lucru, mi se pare că nu mai gândeşte româneşte, ci englezeşte. Acum, crede că existenţa lui este practică şi plină de sens concret. Se scoală de la patru dimineaţa, o oră ia micul dejun, bea cafea şi încă o oră se gândeşte la ce are de făcut în ziua respectivă, astfel încât cei cinci cai pe care-i îngrijeşte să fie performanţi la fiecare cursă organizată. Pentru asta, crede el, face tot ce trebuie, ce l-a învăţat patronul irlandez, care şi el a fost iniţial îngrijitor de cai. Nu-l interesează, îl întreb, să ia modelul patronului şi să devină şi el la fel? Nu, zice, fiindcă patronul a avut noroc că un profesor universitar, de calul căruia s-a ocupat, i-a împrumutat banii cu care a pornit afacerea. Cu cât câştigă el nu sunt şanse să pună pe picioare o afacere.
Şi atunci ce are de gând? Răspunsul mi se pare a fi al unei fiinţe crispată în interior, care nu se mai regăseşte pe sine, nici în România, dar nici chiar în Anglia, ci undeva în neant, de vreme ce mizează pe întâmplare şi noroc. Da, îl bântuie şi pe el gândul ridicării unei case, al întemeierii unei familii – mă uimește ce spune că, dacă n-ar fi plecat în Anglia, azi ori ar fi fost în puşcărie, ori ar fi fost mort! – dar nu vede cum ar putea face asta. Şi nu-i vorba de bani, ci de „moment”, iar acest timp n-a sosit. Nici pentru casă, nici pentru căsătorie şi copii. Fetele din Anglia, pe care le cunoaşte el, unele colege de serviciu, sunt nestatornice, iar la cele din România nici măcar nu se mai gândeşte.
Este limpede pentru mine că, băiatul cu prietenă şi cu prieteni altădată a devenit o fiinţă singuratică. Străinătatea i-a dat bani, dar viaţă normală plină și de bucuriile fireşti, nu. Hotărât lucru! Pare că nu se poate readapta nici la modul de viaţă românesc, unde patronii i-au impus munca la negru şi l-au înşelat, ca şi fetele, de altfel, dar nici la rânduiala lucrurilor de afară, deşi i se par a fi făcute cu mai multă judecată. Încotro?
N-are încă o soluţie, o mai caută, mai bine zis o aşteaptă. Mă tem însă că, mulţumindu-se doar să aştepte, filozofic, meditând la asta dimineaţa, de la patru la şase, n-o să afle ieşirea din impas. Căci Dragoş, degeaba neagă, se află într-un impas al existenţei sale anglo-saxone. Nici măcar nu participă la jocul posibilităţilor, făcând recurs la eşecurile din trecut, resemnându-se într-o viaţă prea pragmatică, prea englezească, prea fără orizont.
Sigur, întâmplările dramatice nu l-au ocolit, dar tocmai din acest motiv ar trebui să caute limanul, atingerea ţărmului. Care ar putea fi totuşi al patriei sale, al locurilor în care s-a născut şi care i-ar putea asigura hrana zilnică a sufletului. Altminteri, ce poate fi, sigur că va fi, dar şi asta se poate întâmpla acum ori niciodată. Ca să-l citez încă o dată pe Mircea Vulcănescu la a cărui carte „Dimensiunea Românească a Existenţei” m-au dus cei şapte ani de existenţă britanică a lui Dragoş. Adică la băiatul de la cai, care a refuzat, deocamdată, să mai călărească în şaua visurilor înstelate, retrăgându-se în fiinţa sa singuratică. Dar, poate are şi el dreptate, toată vremea îşi are vreme. Dar, atenție, să nu fie prea târziu, cum se întâmplă cu multe lucruri aici în Argeș și în România. Și trece și-n ”lumea civilizată a bunăstării”, ca să nu mai vorbim la noi, în Argeș și-n România. Și ne trezim, la final de viață, că am pus capul pe perna utopiei.
