Cred că nu există om pe lumea asta care să nu se întrebe cât va dura războiul ruso-ucrainean. Ne întrebăm toţi cu anxietate şi nădejde în revenirea păcii. Suntem obosiţi de pandemia de Covid-19, de războiul acesta dement şi dorim pacea. Din nefericire, spiritul belicos rusesc devine tot mai virulent. Această virulenţă nu este o aparenţă, căci ea acompaniează bombele aflate în cădere controlată peste oameni şi localităţi. Ţinând cont de situaţia social-politică actuală, putem descifra primele elemente ale lumii de mâine, elemente aflate deja într-o manifestare belicoasă. Şi descifrarea este că o societate aflată în perioada postbelică este una care se va confrunta cu criza economică. Pentru că ce trăim astăzi am mai trăit în istorie. Şi totuşi, astăzi, mai mult ca oricând, viaţa noastră va intra nu numai în criză economică, ci şi în plină criză de structură. Această criză de structură se referă la incapacitatea unei societăţi de a încorpora toate categoriile ei sociale. Or, o societate normală se dezvoltă sub forma unor cercuri concentrice al căror diametru creşte în funcţie de politica guvernanţilor şi de interesele lor economice. Altfel spus, o societate bine structurată politic îşi desface braţele pentru a cuprinde toate categoriile ei sociale, indiferent dacă vorbim de artişti ori ţărani, muncitori ori întreprinzători.

Prin urmare, când o ţară trece printr-o criză economică, salvarea ei stă în agricultură. Însă, dacă mă refer la ţărani, clasa de mijloc, se pare că aceştia au fost cu totul abandonaţi de politica guvernamentală actuală. Ţăranii nu au o viaţă socială şi economică propriu-zisă, pentru că ei nu sunt cuprinşi în sistemul nostru economic. Iniţiativele lor economice, de exemplu, cele care constau într-un atelier, o croitorie, o brutărie, prind sens numai dacă sunt încadrate într-o structură, altfel ele sunt sortite falimentului.

Un mic meşteşugar se preface în mic industriaş, un mic atelier în unul mai mare, acesta în manufactură, cu o diviziune diversificată a muncii, numai dacă toate acestea sunt cuprinse într-un sistem economic organizat. Deci, la sat pot apărea ateliere, brutării, mici magazine, în timp ce, la oraş, pot apărea fabrici, supermarketuri, depozite pentru legume şi fructe, pentru că piaţa oraşului poate asigura desfacerea mărfurilor unor asemenea structuri economice. Dacă la sat putem avea o brutărie, la oraşul din apropiere poate să apară o fabrică de panificaţie şi de cofetărie. Dacă la sat ar putea exista o livadă, la oraşul din apropiere o fabrică de conserve. Toate acestea însă lipsesc cu desăvârşire din politica economică a guvernanţilor noştri. Ţăranii, în ciuda faptului că sunt producători de grâu, cumpără pâinea, ca să dau numai acest exemplu, de la oraş. Aceasta este una dintre aberaţiile cele mai mari ale structurii economiei noastre actuale. Numai brutăriile săteşti ar putea rezolva această problemă, pentru ca ţăranul să nu mai vândă grâul speculantului, ci pâinea orăşeanului.

Prin urmare, pâinea are o istorie de patru mii de ani. Ea este unul dintre alimentele cele mai vechi din istorie şi a fost descoperită din întâmplare de către ţărani cu două mii de ani înainte de Christos. Odată cu pâinea a fost inventat şi cuptorul de coacere. Homer descrie gospodăria Penelopei, povestind cum 12 sclavi erau absolut necesari spre a prepara pâinea pentru 360 de oameni.

Or, astăzi, după patru mii de ani, în România nu există brutării la sate. Iar dacă există, acestea sunt cazuri izolate. Şi astfel, în lipsa brutăriilor, a micilor ateliere pentru fabricarea unor produse de uz caznic, a altor întreprinderi mici, ţăranul nostru munceşte numai şase luni într-un an, adică atât cât îi ia munca ogorului său. Iată cum el este scos din circuitul pieţei interne. Aceasta este criza de structură! Mai mult, monopolul produselor alimentare îl deţine oraşul. Iar noi ştim că situaţiile monopolizatoare au adus totdeauna foloase unui număr mic de oameni, celor mai mulţi însă le-au adus numai pagube şi nevoi. Aşa se întâmplă cu pâinea, cu usturoiul, cartoful etc.

Toate acestea sunt aduse de către comercianţii noştri din alte ţări, mult mai îndepărtate decât este moşia lui nea Gheorghe sau a lui nea Ion. În ciuda distanţei, negustorii aceştia, adevăraţi samsari, câştigă mult mai mult din acest comerţ extern decât din cumpărarea directă a produselor de la ţărani. Ei câştigă, dar pierde ţara. Exemplul cu pâinea dovedeşte în mod incontestabil cât de lesne duce un monopol la încătuşarea unei întregi categorii sociale, fiindcă el determină totodată o dependenţă în toate privinţele. Numai astfel se explică faptul că una dintre cele mai bogate ţări europene, care este ţara noastră, dă astăzi semn de foame. Şi numai în felul acesta se înţelege îmbogăţirea de neimaginat a unor oameni care practică comerţ cu legume, fructe, cereale şi multe alte produse agricole, bătându-şi joc de munca ţăranului nostru. Şi de noi toţi, bineînţeles.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio