Mă lupt cu „Dimensiunea Românească a Existenţei”, comisă de Mircea Vulcănescu – scuzaţi expresia populară – ca porcul cu dovleacul. Da, mic fiind şi trimis să adun buruian la porci, eram fascinat de strădania lor cu dovleacul pe care li-l aruncam cu juvenilă perfidie în obor. Era răzbunarea mea pe porcii cărora, dimineaţa, la prânz şi seara, eram obligat să le adun câte o târnă de buruian. Timp în care le aruncam din grădină câte un dovleac destul de mare, cât să nu-l poată apuca în gură, după care mă distram pe seama lor. Oricât l-ar fi învârtit, tot nu pridideau să-l spargă, şi trecea mai bine de o oră până mă înduram eu să dau cu dovleacul de pământ.
Aşa mi întâmplă mie acum cu Mircea Vulcănescu. Nu prea ştiu de unde să-l apuc ca să ajung la miezul lucrurilor, adică la ceea ce el numeşte dimensiunea românească a existenţei. Că poate fi şi o dimensiune franţuzească, nemţească, slavă etc. Care şi acestea îşi pot pune amprenta pe structura sufletului nostru. Că, zice el şi are dreptate, „tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care este în stare să impună altora perspectiva lui proprie a existenţei. Cu voie sau fără de voie, este în stare să-l facă pe străin să încline spre chipul său de a lua atitudine”.
Scriam deunăzi aici că un nepot al meu s-a englezit de când are grijă de cinci cai de curse ai ăstora care iubesc competiţiile. Las că de iubit, le iubim şi noi, dar mai mult le pierdem decât le câştigăm. Noroc şi azi tot cu Dobrin. Cu el ne lăudăm şi-l oferim pe bune drept model dragilor noştri de tineri care iubesc mai mult sportul din tribună, decât direct de pe teren. Sigur, ne mai bucură din când în când atenţia un Glinţă din Argeş, un Popovici din ţară, dar, dincolo de sport, pe plan spiritual, sunt tot mai puţine nume cu care să populăm „împărăţia valorilor româneşti”. La scară mare, desigur, căci altminteri „ne justificăm dreptul de a fi români în faţa spiritului pur”. Se ştie, fără doar şi poate, că românul este născut poet, că e deştept, dar şi opozant, că e în egală măsură sceptic şi nestatornic, în timp ce franţuzul, mă rog existenţa lui, este „clară” şi „logică”, pentru neamţ este „adâncă” şi „nebuloasă”, pentru anglo-saxon „practică” şi „individuală”, pentru slav „năvalnică” şi „dezechilibrată”, pentru chinez „ordonată” şi „ierarhizată”. Şi, ca să continui, ideea lui Vulcănescu ar merita citată în întregime: „Mediteraneanul are o viziune uşoară şi colorată a existenţei, lipsită de tirania imperativelor. Nordicul, dimpotrivă, o viziune dramatică, plină de tensiune interioară. Un lucru care ar trece neobservat pentru mediteranean, poate fi un prilej de catastrofă spirituală pentru nordic”.
Desigur, putem privi şi ceva mai flegmatic lucrurile, dacă schimbăm perspectiva Vulcănescului, căci la urma urmei contează ce crede fiecare despre fiecare. Astfel, franţuzul consideră profunzimea neamţului, nebuloasă, farmecul slavului, nesănătos – Macron nu a exprimat totuşi o astfel de părere despre Putin sau poate nu ştiu eu! – spiritul practic al anglo-saxonului, absurd şi lipsit de discernământ. La rândul său, germanul consideră claritatea franceză „superficială”, oscilaţia afectivă a slavului, pierzătoare de fiinţă, practicismul anglo-saxon, fără sistem etc. etc.
Şi uite aşa am ajuns să tot învârt şi eu cele 130 de pagini ale lui Vulcănescu, fără a afla diferenţa între aparenţă şi esenţă, apropo de existenţa românească. De fapt, nu-i vina filozofului, ci mai degrabă vina realităţii în care ne tot învârtim noi şi nu-i dăm de cap vieţii, sensului ei de astăzi, când iată trăim laolaltă şi cu franţuzul, şi cu neamţul, având în structura noastră istorico-biologică şi ordine traco-getică. Suntem poeţi, suntem deştepţi, inventivi, descurcăreţi, creatori, dar nu prea mai ştim ce-i aia o izbândă. Păi, nu-i mare păcat?
P.S. Ca un făcut parcă, nu termin bine de scris acest text şi iată ce citesc în „Impudoarea” lui Liiceanu: „Când spun pedagog valah, am în minte un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarităţii, a ţopeniei obraznice şi infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieţii profitului făcut cu preţul unei neruşinări fără margini.” Uite, şi ăsta-i românul, „românul care a debilitat fiinţa noastră morală – s.n. -, sădind în ea credinţa că sunt condamnaţi să trăiască într-un univers pocit şi populat cu oameni scălâmbi.” Păi, nu?
