E Săptămâna Patimilor! O întreagă lume se află în post şi sufletească reculegere. An de an, de peste două mii de ani, e aşteptată cu evlavie şi senină bucurie ziua mare a Învierii. Şi cât de nevinovate amintiri din copilăria noastră, a fiecăruia, ni se deşteaptă în această săptămână, care aduce cu ea – sau ar trebui să aducă – pacea obştească. Dangăt de clopote, case liniştite şi curate. Ne cumpărăm haine, vopsim ouă. Obştesc repaus. Moment înălţător de inimi şi de gânduri. Alţii însă, cei cu bani, şi-au plănuit din timp praznicul mare, s-au descurcat minunat cu rezervările de hoteluri în ţinuturi exotice şi de bilete de avion. Drept care, îmi vine greu să scriu despre această sărbătoare, să-i povestesc subiectul. A te bucura în felul acesta, numai, mi se pare prea puţin. Or, mai ales de sărbători, un adevărat creştin este un cetăţean al cerului. De aceea, de sărbători nu se cere pompă şi nici avere, ci singura comuniune cu cei apropiaţi contează. Priveşti cerul şi lumina lui, pământul, marea, animalele, cauţi îngerii, arhanghelii, puterile de sus ca orice bun creştin, indiferent dacă eşti bogat sau sărac.
Or, sărbătorile actuale au inventat distracţia şi au pierdut din spirit. Iată de ce ducem astăzi o viaţă de abdicări morale şi amputări sufleteşti, într-un cuvânt facem din ziua de sărbătoare un adevărat măcel sufletesc. Sărbătorile religioase, cu participare colectivă, au cedat locul spectacolului. Iar spectacolul determină distanţarea sociometrică a artistului de spectatorul public. Aşa cum spune Ilie Bădescu într-o carte a sa, actorul şi spectatorul, în vechea serbare liturgică, bunăoară, se aflau într-o proximitate fizică, „se frecau” unul de altul. Or, astăzi, spectatorul a fost expulzat în faţa televizorului. Şi astfel s-a petrecut părăsirea străzii, mai precis pustiirea ei.
Prin urmare, ceea ce a ajuns să conteze pentru o sărbătoare este ziua de azi, clipa prezentă, pentru că am ajuns să trăim numai prin intermediul simţurilor. Ne este frică să ne gândim la viitor. Nimeni nu mai îndrăzneşte să se uite în găleata în care se află apă şi o bucată de cupru pentru a-şi afla viitorul. Iată de ce s-a pierdut acest frumos obicei românesc! Semnul zilelor actuale este că niciun om, fără excepţie, nu-şi mai poate decide cursul propriei vieţi într-o manieră cât de cât liniştitoare, aşa cum se întâmpla înainte. Sunt epoci în care golul, vidul se instalează în lume, iar morala ajunge o chestiune privată, spune Emil Cioran.
Drept care, „Hristos a Înviat!”. El singur a înviat din groapa în care ajunsese tot neamul lui Israel prin strădania cărturarilor, a leviţilor şi ticăloşia fariseilor. E peste putinţă a-l înţelege pe Hristos dacă nu ştii cât de mult era preocupat de neamul Său, „acest neam desfrânat şi păcătos, neam necredincios” (Marcu). După aceste gânduri pesimiste sau nu, îmi dau seama că se apropie momentul Înălţării. Îmi îndrept privirile spre fereastră şi observ că una dintre arterele principale ale oraşului se umple de oameni grăbiţi spre biserică, de unde vor lua lumină. Şi, în tot acest tablou, pluteşte în văzduh un zumzet, ca sunetul valurilor izbite de stânci, când râurile de oameni încep să apară de prin toate părţile oraşului pentru a se întâlni la biserică, rostind cu toţii „Hristos a Înviat!”.
Pe de altă parte, îmi este greu să-mi amintesc exact unde am citit prima dată despre necesitatea unui sondaj de opinie în legătură cu ce cred oamenii că este Învierea. Dar nu este greu să-mi imaginez, în ciuda spiritului speculativ de care aş da astfel dovadă, ce fel de răspunsuri am putea primi, dacă am face un asemenea sondaj. Prin urmare, am putea constata că oamenii bogaţi îşi imaginează o Înviere în paradis, în care să aibă conturile bancare cât mai mari şi cât mai multe. Bogatul vrea ca şi în cer, vorba lui Nicolae Steinhardt, să ia, să agonisească, să primească lucruri, obiecte, bunuri, bani şi cine ştie ce alte lucruri îi mai pofteşte inima. În schimb, oamenii săraci îşi imaginează o Înviere într-un loc în care să aibă mese pline cât mai multe şi cu bucate cât mai alese. Aceşti săraci – suflete simple – aspiră cu ajutorul credinţei întru Iisus Hristos la miraculosul vis al unei lumi cereşti, unde desculţii şi flămânzii vor avea parte de încălţăminte adevărată şi de mese îmbelşugate. Un vis pe care l-a avut şi Apostolul Petru la un moment dat. Drept care, au fost momente când, alături de cei mulţi şi săraci, Apostolul Petru a uitat de îndemnul „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu…” El a uitat şi de îndemnul „Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu…” De fapt, aceste îndemnuri au fost uitate de oameni nu din lipsa credinţei, ci din faptul că, în general, fiecare dintre noi ne dorim să avem parte în cer de ceea ce nu am avut pe pământ sau să păstrăm şi după moarte tot ce am avut în timpul vieţii. Şi, în ziua aceea, după cină, Iisus a ieşit din cetate. A privit departe, în zare, şi a rostit: „Acolo, din neîmplinite pofte voluptoase a căzut sub sabie capul lui Ioan. A fost de ajuns să mişte un pântec…” Apoi a privit cerul, unde norii goneau rapid, mânaţi de furia văzduhului. Atunci a avut viziuni prevestitoare despre omul viitorului şi a rostit: „Doamne, toate îţi sunt cu putinţă. Treci acest pahar de la mine!…”
Gheorghe SAVU
