Cu acest salut îşi întâmpina cunoscuţii şi clienţii un pitoresc birjar care bătea drumul cu a sa trăsură cu clopoţei de la gară înspre Mănăstirea Argeşului.
La acea vreme, copil fiind, râdeam alături de ceilalţi la auzul acestei vorbe. Mult mai târziu, un apropiat al birjarului mi-a descifrat tâlcul lor, care nu era nici pe departe de amuzament. Dacă în prima parte înţelesul este evident, în cea de a doua, chestiunea cu războiul, nu ne duce cu gândul nicidecum la vreo răzmeriţă. Înseamnă, pur şi simplu, existenţa unui război de ţesut în casă. De ce aceasta? Pentru că el presupunea prezenţa unei gospodine harnice şi îndemânatice. Ea trebuia, pe lângă celelalte treburi ale casei, ale câmpului şi îngrijirea copiilor, să se aşeze la războiul de ţesut. O făcea, cum se spune, „printre picături”, seara când ceilalţi îşi puneau capul de pernă ori la vreme rea. Femeia aducea cu războiul de ţesut, pe lângă acoperirea necesarului casei, un oarecare venit din vânzarea unor produse: ştergare, preşuri, velinţe şi diferite pânzeturi. La acestea se adăuga lucrul de mână la vreo ie, fotă ori maramă. Dar ca să ţeasă avea nevoie de fire. Deci, altă muncă, meliţatul cânepei, pieptănatul şi multe altele până la tors cu furca. Plus caierele făcute din lână.
Acestea erau preocupările zilnice ale celor câteva gospodine de pe uliţele copilăriei care se încumetau să lucreze la război. Cei care le erau soţi se socoteau norocoşi, ceea ce voia să spună şi birjarul, asemănând prezenţa unui război (de ţesut) în casă cu hărnicia celor ce erau socotite casnice.
De aceea, aşternerea acestor rânduri se vrea a fi un omagiu adus bunicelor şi mamelor care şi-au crescut copiii cu sudoarea muncii lor din zori până-n noapte cu mâinile pe suveică şi vătale, iar piciorul pus pe eparii de schimbarea iţelor războiului de ţesut.
C. BUJDOIU
