E vremea prăşitului. Vecinii mei, dintr-o pitorească zonă de pe malul Argeşului, caută oameni pentru sapa porumbului. Îmi spun că abia-abia au făcut rost (în limbajul locului) de cinci femei pentru pogonul din luncă.
A venit şi ziua de lucru. Mă aflu în grădină şi, pe la şapte dimineaţa, o întreb pe gospodină:
– Ţi-au sosit ajutoarele?
– Le aştept, îmi răspunde, punând un vas mare cu cafeaua fierbinte pe măsuţa din curte.
În sfârşit, cele cinci se adună, se aşază pe băncuţe, sorb cafeluţa, chiar şi o gustare. Din vorbă în vorbă se face aproape opt când, luându-şi sapele, pornesc spre locul de peste râu.
Uitându-mă cât de sus e soarele, mă întorc în timp cu câteva decenii. Bunica, la acest ceas, să tot fi săpat peste suta de cuiburi, răsăritul soarelui prinzând-o la capătul rândului. Compar situaţia. Atunci pauza se făcea după începutul lucrului, la primul conac, acum lucrul se urneşte cu un repaus. Nu numai la prăşit, acest obicei înscriindu-se, probabil, într-o nouă deviză: orice muncă să înceapă cu o pauză.
C. BUJDOIU
