Orice dezbatere pe tema programelor şcolare este binevenită. Cu o condiţie: după vorbe, să urmeze şi fapte! Aici este mai greu, pentru că şcoala este mai complicată decât îşi dau cu părerea mulţi neaveniţi, care n-au stat niciodată în faţa unei clase cu elevi sau a unui amfiteatru plin cu studenţi. A fi formator de oameni, căci acesta este cadrul didactic, este cea mai responsabilă, probabil, meserie din lume!
De curând, o nouă dezbatere pe tema şcolii a făcut explozie în spaţiul public. Aşa este la noi; nu se discută cu calm, nu se acţionează în linişte, normal, ci se dă semnalul, cu trompeta: la atac! „Atacate” sunt temele date pentru acasă. „Sunt prea multe!”, „Le ia mult timp copiilor!”, „Sunt prea stresaţi!”, „Nu mai au timp de odihnă, de refacere, de joacă!”, „Sunt prea încărcaţi!”.
Ca bunic de elevă de clasa a VI-a, pot depune mărturie: prea multe teme, un volum prea mare „de scris” pentru acasă! Fără doar şi poate, discuţia cu privire la „încărcarea” elevului în general este utilă. Ministrul de resort a dat şi nişte „indicaţii”, uitând că, de fapt, problema făcuse obiectul unui ordin (3066/ianuarie 1999). Este alt românism: „minunile” la noi durează doar câteva zile! Noi, părinţii şi… bunicii (cu rol din ce în ce mai mare în viaţa elevului, pentru că, în multe familii, părinţii au şi ei programul încărcat!), nu prea ştiam de el, iar profesorii l-au ignorat, l-au adaptat sau l-au aplicat tangenţial.
„Argeşul” a pus adesea în discuţie procesul instructiv-educativ, eu însumi scriind despre stufoasele manuale şcolare sau despre respectul pe care-l datorăm cadrului didactic, fără de care orice reformă este şi va rămâne o literă moartă, o intenţie nevalorificată. Ministrul a dat şi o normă pentru „acasă”: o oră pentru învăţământul primar, două până la trei ore pentru gimnaziu, respectiv pentru liceu. Orele „de acasă” sunt, de fapt, o dorinţă, dar aceasta este greu să aibă conţinutul dorit. De ce? Depinde de profesor, de elev, de conducerea şcolii, ca echipă pedagogică (consiliile profesorale…), de familie, de structura clasei, de locul şcolii – la sat sau la oraş, de…
Sunt profesori (pot depune mărturie) care au o adevărată voluptate de a-şi încărca elevii. Buna lor intenţie are o hibă: nu ţin cont de „Non multa, sed multum” („Nu multe, ci mult”). Nu-i nevoie, adică, să le dai copiilor numeroase exerciţii de acelaşi fel („multa”), ci unul în care să pună în evidenţă teoria („multum”). Dacă vrei să vezi conţinutul unei ore, n-ai decât să te uiţi peste notiţe (aici depinde şi de elev!).
Dacă o clasă are peste 30 de elevi, atunci profesorului îi va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să lucreze diferenţiat cu copiii. Dacă acasă, copilul – mai modest – n-are pe nimeni care să-i desluşească temele, atunci acestuia îi va fi foarte greu să se încadreze în „porţia” ministrului.
Ar fi o soluţie „şcoala după şcoală”, dar, la noi, „sistemul” nu-i compatibil pentru acest exerciţiu foarte util. Înainte de ’89, în RDG, am văzut un „after” perfect: copiii mâncau la şcoală, îşi făceau temele acolo, făceau sport şi acasă se duceau pentru odihnă. La noi, internatele au fost desfiinţate, cantinele – la fel, iar pentru „after” trebuie, probabil, o nouă organigramă.
Ca să nu mai vorbim despre „curriculă” (…”păsăreasca” introdusă de reformă…), capitol la care este loc de multe simplificări: ghiozdan greu, teme multe!
Dincolo de ministru, de curriculă, de manuale, de „multa”/”multum”şi de altele, cred că părinţii – în majoritatea lor – îmi vor da dreptate: copiii, pentru a se încadra, cât de cât, în orele ministrului, au nevoie şi de ajutorul nostru! Nu degeaba ne distrăm întrebându-ne: „în ce clasă eşti?”
Traian ULMEANU
