Orașul meu. Cu mască și fără mască. Ies din casă și-mi pun masca. Așa m-am obișnuit. Când ies din bloc, îmi dau seama că sunt anacronic și o scot. La ghenă cu ea! Oricum, e de unică folosință. Dar mă bântuie un gând: vine și valul patru? Nu știu nici eu, dar nici ăștia care se dau mari. Ce știu cu certitudine este că, după revoluție, trăim într-un labirint de măști. Altfel spus, trăim o criză identitară. Una-i masca, altul chipul camuflat de mască.
Este după-amiază și mă întorc la serviciu. Merg prin inima orașului meu. Care a trăit o sărbătoare cumva umbrită. De Covid. Mi-e drag orașul ăsta, cum cred că le este drag celor mai mulți dintre noi. Mi-e drag că face parte de viața mea, că am trăit cu el o istorie de peste o jumătate de veac. Multe, foarte multe acareturi s-au construit ori s-au dărâmat sub ochii mei. Ba chiar o societate. Noul capitalism. Sălbatic, îi spun unii și le dau dreptate. Democrație infantilă, spun alții. Și le dau și lor dreptate.
N-am nicio vină că m-am născut în regimul trecut și nici nu-l regret, dar uitându-mă în jur aș avea motive. În 30 de ani, doar două clădiri au fost ridicate din temelii: o bibliotecă și o anexă a Muzeului Județean. Aaa, și o toaletă publică. Scumpa de ea! Dar nu așa ar trebui să judec. Și nici după libertățile pe care le-am dobândit în ’89, când credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Mă tem că nu l-am prins, trăim doar o iluzie. Iată, Covidul ne-a restricționat unele libertăți. Apoi, și dacă n-ar fi așa – să sperăm că-i finalul pandemiei! – mă întreb dacă suntem mai fericiți azi. Am construit ceva bun și-n noi? Hai să vorbim, de pildă, despre instituția respectului. Am cam demolat-o, cum am demolat și străzile vechi ale orașului. Așa se impunea, că venea în valuri peste noi modernizarea, noul, civilizația. Dar nu și civilitatea. Am pus-o și pe ea la naftalină. Cum am pus și etica, și morala – minima moralia, cum zice Pleșu – și alte virtuți afirmate între cele două războaie mondiale, ba, unele, chiar și-n epoca de tristă amintire.
La urma urmei, suntem răspunzători de întregul vieții noastre. Dar nu doar al vieții noastre, ci și al orașului în care trăim, a casei în care locuim. Că, la urma urmei, asta-i definiția pariotismului. Local, dacă nu aveți în vedere și țara în care trăim și pe care unii am părăsit-o de voie, alții de nevoie. Mă uit în jur și ce văd? Un bine tot mai discret și un rău tot mai spectaculos, demonic chiar. Să le fi cultivat democrația incipientă a celor 30 de ani. Păi, iată, la sărbătoarea de ieri, ne lăudăm cu 633 de ani de când Mircea cel Bătrân a dăruit o moară în hotarul Piteștiului. Câte generații or fi curs de atunci? Pe Argeș și pe Olt. Toate vor fi fost grăbite să ardă etapele? Cum se întâmplă acum. Câți vor fi fost atinși de adierea înțelepciunii? Existențial vorbind.
Altminteri, azi, și aici, în orașul meu, doar euforie și dezastru. Mă tem că ne bântuie simțul catastrofei, al apocalipsei. De jos și până sus, de sus și până jos. Scormonim dezastre. Cu lumânarea. Jurnaliști și politicieni. De ce? Că au priză la public, că-s vandabile?
Arunc masca să nu anticipez răul. Cade drobul de sare? Ba nu cade. Și dacă o să cadă, nu putem muta copaia cu drobul de sare, să nu cadă-n capul nostru?
Trec pe lângă pasajul subteran de lângă Casa Albă. Trei muncitori zoresc în dorul lelii. Unul se face că dă cu pensula, alți doi mermetisesc la ceva. Nu pot traversa bulevardul, că nu s-a învrednicit nimeni să văruie provizoriu o „zebră”. Că tot sunt în drum, număr pașii până la următoarea „zebră”. Fix 234! Au pus băieții asfalt nou aici (a câta oară!), dar eu am impresia că înot în glod. Na, mă trezesc că devin și eu catastofic, vorbind despre orașul meu. Păi, nu-i bine, coane Mișule! Deși, dimineața, a doua zi, schimb traseul către serviciu și număr pașii până la „zebra” din dreptul „Proiectărilor” de altădată. Numărați-i și dumneavoastră. Mie mi-au ieşit 326. Chestiuni de care ne lovim zilnic.
Cum fac să mă extrag și eu, și alții ca mine, din belelele astea, pentru a răzbi? Să vorbesc cu primarul, cu cei de la Putere, sau cu cei din Opoziție? Tot un drac, mă trezesc eu cu gândul că, în Argeș, acum, nu s-au vaccinat destui, ca să scăpăm de beleaua cea mai mare. După care om mai vedea, că nu-i dracul chiar așa de negru, nu?! Deocamdată, caut o rețetă mai bună. Continuând să scriu despre orașul meu. Cu bune și cu rele. Și, mai ales, cu gândul la viața (politica) pragmatică.
Un Comentariu
Anonim
Pitestiul dvs. este un oras nefrecventabil. O ruina peste care s-au asezat de trei decenii mazga, ciupercile si mucegaiul care bantuie pe toate palierele societatii. In definitiv este ceea ce-si merita. Un amestec colorat de tarani dezradacinanti, de matracuci, de securisti, de manelisti de obsedati sexuali, de taietori de lemne, de idioti cu scoala sau fara…Acesta este Comuna Pitesti ajunsa aici din respect pentru orasele Ploiesti, Targoviste sau Alexandria. Relicvele fostelor glorii nu mai bantuie pe nimeni. Au trecut Styxul cu cate exceptii. Savu, inorogul neincornorat, Nicolescu, distrugatorul industriei argesene, Pendiuc, un oltean pripasit sa umple de mizerie un oras si bineinteles mizeria generalizata a unui decoct de mazilire urbana. Daca dvs. numarati pasii de colo-colo ma intreb cum aritmetica nu va umple de zecimale vazand aceasta degradare sociala care ne-a cuprins.