Dacă începând de mâine nu ne mai bântuie nicio știre despre Covid, acest articol este o minciună. Dacă nu, atunci el merită citit.

Duminică s-au împlinit cinci luni de când a apărut primul caz de infectare cu coronavirus. Vă mai amintiți, nu? Pe la sfârșitul lui februarie, s-a dat șfară-n țară că un tânăr dintr-o comună gorjeană s-a îmbolnăvit de Sars-CoV-2. A fost săltat noaptea din casă și internat în Capitală. Asimptomtic, a fost ”tratat cu… ciorbă”, dacă e să-l cităm pe Adrian Streinu Cercel.

Un fleac, ne-am gândit cei mai mulți. Trece și asta! Totul va fi bine! Și am continuat să gândim așa. Noi, la concedii, autoritățile, la alegeri. Dar, doar după câteva zile, și orașul nostru, și celelalte localități se ”încălziseră” bine. S-a dat alarma. Covidul e călare pe noi. Nu cât capra, nici cât masa, ci cât casa. Mișună peste tot. Pe străzi, prin magazine, prin birouri, prin firme. Mai puțin pe șantiere. De parcă luase Piteștiul la pas. Și cu anasâna! Rar mai trecea câte un om pe stradă, toți priveau de la ferestre și din balcoane. Pentru a se garanta ordinea publică, s-au luat măsuri de urgență. N-a crâcnit nimeni. Ne-am năpustit să facem rost de măști, de mănuși, de vizete. Dar pas de găsește undeva, de vreme ce nu prevăzusem că ne paște o asemenea năpastă. Nu se gândise nimeni la nicio strategie. Și autoritățile, și noi dădeam din colț în colț.

După ce n-am găsit măști, nici să fi dat cu tunul, am dat fuga să ne facem provizii. Tipic românește. Rapid au început să dispară din magazine: mălaiul, făina, uleiul, conservele, hârtia igienică. Rafturile s-au golit într-o zi. Ca-n vreme de război. Și, tot ca la război, au început speculațiile. Cu măști, cu medicamente, cu alimente, cu tot ce ar fi nevoie, dacă e să intrăm în carantină. Și am intrat. Cu ordin să stăm în case, mai ales copiii și bătrânii, dar și cei buni de muncă. Nu s-a gândit nimeni atunci că măsurile restrictive ne ating la drepturi, la libertate. Orașul nostru drag arăta ca o fantomă. Unele chioșcuri de presă s-au închis, ziarele au început să fie făcute de acasă. Apropo, știați că francezii au hotărât să reducă impozitul celor ce fac abonamente la presă? Ca să supraviețuiască și presa. Așa cum, la noi, continua să supraviețuiască, disciplinată, și populația orașului, a județului. Circulau doar cei care aveau ”aușvaiț”, semnat pe propria răspundere. 

Eram la discreția zvonurilor. Și a autorităților care și-au arogat dreptul de a cenzura orice știre neoficială. Până și Banciu a simțit nevoia să-și intituleze ”oficial” rubrica de la TV. Nu prea băgam în seamă mesajele anonime. Credeam că această criză, sanitară, e un soi de carnaval. Dar n-a trecut multă vreme și am început să ne alarmăm. Asaltați de știri adevărate și false. Mureau totuși oamenii. De Covid-19 sau de boli cronice? Covidul ăsta e natural sau artificial? Trăiește o lună, două, ca orice gripă, ori, dacă ne-a înșfăcat, nu mai scăpăm de el? Cine ne-a pricopsit cu el? O fi adevărat că chinezii? Lumea s-a revoltat că autoritățile nu prevăzuseră situația. Care autorități se străduiau ‒ și continuă să se străduiască! ‒ să evite demoralizarea. 

După liniștea mormântală, lumea, sătulă de recomandarea să stăm liniștiți în case, s-a revoltat. Speriate, autoritățile au lăsat chinga mai liberă. Buluc, oamenii s-au repezit pe străzi, apoi, la rude, la prieteni, la țară, la mare, la petreceri. Altă viață.

Brusc, pe străzile din nou animate, sirenele au reînceput să sune. A panică! Parcă mai abitir ca în primăvară. Începea o lungă vară fierbinte. Și deloc cuminte. Explicațiile nu mai sunt credibile. Nu sunt, dar este evident că oamenii se îmbolnăvesc. Şi mor. De Covid sau de comorbidități? Cine știe, dacă nu se fac autopsii?! Pandemia a scăpat de sub control. Argeșul ține primele locuri la infectați. Sunt de cinci sau chiar de șașe ori mai mulți! După ce și-au cerut externarea, profitând de vidul legislativ, bolnavii, de Covid sau cronici, vor înapoi la spital. Ce halima! Spitale transformate în suport-Covid, repuse apoi în rostul lor inițial, sunt iar destinate celor infectați. Care infectați nu mai au loc, supraaglomerează ATI-urile, sunt triați și transferați dintr-un județ în altul. Iar nu mai sunt locuri pentru pacienții cronici. Cui îi mai pasă de ei? Am revenit la situația excepțională, deși refuzăm să recunoaștem. Nu mai știm ai cui mai suntem. Ce e aia o urgență medicală, cum îi consultăm pe oameni, la telefon sau în cabinetul medical? Care este punctul critic? Avem de-a face cu a doua cocoașă a dromaderului, ori valul al doilea? Boală, depresie, neîncredere, stres. Ne este tot mai clar că pandemia a scăpat de sub control. Am ajuns la saturație. Nu mai suportăm! Urlăm, țipăm, îndurăm! Vrem liniștea de altădată înapoi! Cine ne-o dă? Autoritățile care țipă și ele la noi? Noi, care nici noi, toți, nu respectăm legea? 

Continuăm să ne dăm cu părerea, să bălmăjim la televizor, timp în care sirenele urlă pe străzi. Cui dăm totuși puterea? Medicilor ori politicienilor? Ca să ce? Ca să avem parte de orașe fantomă? 

Distribuie pe Facebook