Trei rachete patru — Detalii actualizate despre Trei rachete patru, pe scurt, în articolul de mai jos.
Trei rachete patru
Trei telefoane îmi sparg liniştea săptămâna trecută. Scriitorul Marin Ioniţă mă sună să fiu prezent la aniversarea a 88 de ani de viaţă, poetul Dumitru M Ion, la 70 de ani, iar fostul ministru al Agriculturii, Emil Teodorescu, mă roagă să vin la aniversarea a 80 de ani şi cu o televiziune.
Un scriitor, un poet şi un ministru! Au ţâşnit precum trei rachete spre bolta carierei lor profesionale în regimul trecut. Sigur, n-a fost nici simplu, nici uşor, dar tustrei au găsit calea să devină cineva. Adulaţi şi contestaţi, în egală măsură. Că nu-i nimeni fără pete. Nici Soarele!
Marin Ioniţă şi-a învins înainte de toate sfiala copilului născut la ţară care visa cai verzi pe pereţi. Visa adică să mănânce o pâine trudind pe ogorul literelor. Şi, iată, mănâncă de aproape 70 de ani, deşi nu mereu la propriu, ca şi Dumitru M Ion. Emil Teodorescu, tot un copil de la ţară, a spart atenţia celor ce dirijau agricultura socialistă, reuşind să pună pe picioare nu doar IAS-urile, ci şi CAP-urile care se târâiau în coada clasamentului pe post de lanterne ale trenului foametei. Care tren – mai ţineţi minte bancul? – pornise spre comunism, iar pe drum mecanicul şef s-a trezit că s-au terminat şinele. A telefonat marelui conducător, relatându-i necazul şi acesta i-a ordonat să desfacă şinele din spate, să le monteze în faţa trenului. A mai mers o vreme şi s-a trezit că nu mai are cărbuni. A primit din nou o soluţie „înţeleaptă”: să scoată traversele şi să le bage-n focul de sub cazan. După o vreme s-a trezit că nu mai are nici mâncare. Înseamnă că aţi ajuns, le-a spus preaînţeleptul şi preavizionarul conducător.
Mai în glumă, mai în serios, cam aşa s-au petrecut lucrurile şi la noi. Şi se mai petrec! Dar nu vreau s-o iau pe calea asta ferată, fiindcă e destul de prăpăstioasă. Să mă întorc la cei trei aniversaţi ai mei, care fiecare şi-a dorit să mai audă o vorbă frumoasă despre ei, despre cât din munca lor se răsfrânge asupra binelui public. Şi au auzit fiecare, şi-au mai ogoit orgoliul omenesc, nevoia de a-şi vedea recunoscută truda pe un ogor sau pe altul. Emil Teodorescu, de pildă, le reamintea celor prezenţi la aniversarea sa de la Albeşti că a plecat de jos de tot, de la tehnician veterinar, şi a urcat, ca o rachetă, până a ajuns nu doar ministru, ci şi … Fachir. Aşa îi spuneau pe vremuri lui nea Emil cei uimiţi că mai totdeauna găsea, ca un magician, o soluţie la problemele cu care-i confrunta viaţa. A găsit el o soluţie să se ascundă şi de coana Elena, când aceasta îl căuta cu poliţia, că i s-a părut ei că a călcat rău în străchinele tovărăşeşti.
Dar privitor la dorinţa lor de a mai ieşi în public, mărturisesc că mi-a fost dat să aud nu doar vorbe de laudă, ci şi bombăneli ori de-a dreptul cârteli: „Ce, domn’e, mai urcă şi ăştia pe scenă, iar moartea-i caută pe acasă! Să vadă de bătrâneţile lor şi de bolile lor!”. Dacă scriu aceste rânduri o fac să le amintesc celor ce cârtesc că n-au dreptate. Numai cine n-a fost bolnav şi n-a stat o vreme între patru pereţi, fără alt tovarăş decât propriile gânduri, nu ştie că nu-i uşor să înduri singurătatea. Simţi nevoia – cum mă ruga odată Marin Ioniţă să-i iau şi privirile lui, când mă duc pe deal – să mai ieşi dintre cei patru pereţi, unde nu vezi decât un pătrat de cer cât dreptunghiul ferestrei, să mai auzi o vorbă bună, să vezi că n-ai făcut umbră pământului degeaba. Sigur că povestea asta-i şi cu un anume risc, iar Ioniţă a trebuit să ajungă, după festinul obştesc, la Urgenţe.
La fel gândea şi băiatul lui Emil Teodorescu, ajuns deputat pe mâna tatălui său, că „nu trebuia să-l iau în seamă şi să aduc televiziunea”. Mă întreb tot public dacă are dreptate Cătălin, care probabil abia când o să ajungă în anii lui nea Emil o să înţeleagă ce mare bucurie este să vezi că, la 80 de ani, la ziua ta, nu te-au uitat ai tăi. Iată, îţi vine o nepoată din Bucureşti, cu masterat în Anglia, pe care o iubeşti ca pe ochii din cap, îţi vin şi doi nepoţi, ca doi Feţi-Frumoşi, îţi vin şi două surori gemene care te-au venerat ca pe fratele mai mare, cum îmi spunea una din ele, Victoria. Îţi mai vine, în fine, şi un inginer zootehnist ajuns deputat, Sergiu Rizescu, să-ţi mulţumească încă odată şi încă odată că n-ai lăsat să fie dat afară din meserie pe nedrept. Şi-ţi mai vin şi foşti subalterni să-ţi mulţumească pentru că le-ai fost un şef bun. E omeneşte, chiar dacă treaba asta cu bătrâneţea care te inivită să stai doar acasă nu-i nici măcar terapeutică. Altminteri, înclin să judec şi eu ca Sf. Isaac Syrul: „Cel ce se vede pe sine aşa cum este e mai mare decât cel ce învie morţii”. Are dublu înţeles aserţiunea asta!
Mihai VERNESCU
Mai multe știri din județ pe Ziarul Argeșul.
