Când l-am văzut că mi-a încălecat balustrada balconului, mi s-a făcut frică. Pur şi simplu. Senzaţia era că eu sunt cocoţat acolo şi că pot în orice moment să mă prăbuşesc în gol de la 30 de metri. El, însă, n-avea nicio emoţie. Din poziţia aia de „om păianjen”, a zâmbit şi, foarte liniştit, a început să-şi pună mănuşile. „Ăstea sunt cele mai importante – mi-a spus. Sunt din kevlar, adică foarte rezistente, dar uitaţi-vă cum se degradează. Înainte, când nu le purtam, frecarea de coarda oţelită mă ardea până la os.” Apoi şi-a pus casca şi, fără ezitare, şi-a dat drumul… spre vecinul de la etajul inferior.

Bine ancorat în coarda fixată prin vreo cinci noduri pe toată lungimea balconului meu, Adi a luat-o la pas pe peretele vertical, fixat într-un corset ca într-un scaun. „Unii – mi-a zis el – nu-şi iau atâtea măsuri de precauţie şi coboară într-un cablu. Dacă se întâmplă ceva, nu mai au nicio şansă. Noi îi numim «kamikaze». Când eram mai tânăr şi eu am fost «kamikaze». Dar acum, gata, vreau să-mi întemeiez o familie…” Tânăr e şi acum. Are 23 de ani! Şi e realmente un profesionist. E alpinist utilitar, iar zilele trecute a avut de remediat o izolaţie la balconul vecinului meu aflat un etaj mai jos. Cu o oră înainte, fusese la altă lucrare şi îl prinsese furtuna agăţat de perete. N-a avut ce face. Riscurile meseriei!

Mie nu mi-au trecut emoţiile până nu l-am auzit că-mi bate la uşă. Venise să-şi deznoade cablul. Îşi terminase treaba, se dezechipase, era relaxat. Nu ştiu dacă am stat un sfert de oră de vorbă în tot acest timp, dar pot spune că Adi, alpinistul utilitar din Galaţi – care în curând va obţine şi brevetul de paraşutist – e unul dintre acei tineri de care avem nevoie. E curajos, e harnic, e educat, e responsabil. Atribute esenţiale pentru viitorul neamului nostru.

Povestea lui Adi îmi oferă prilejul de a scrie şi despre o altă muncă… la înălţime, dusă, mai exact, pe culmile performanţei de nişte oameni minunaţi. Am suferit recent o delicată intervenţie chirurgicală „pe ochi deschis”, dacă pot spune aşa. Nu intru în detalii, fiindcă de ele s-au ocupat doi oftalmologi foarte dedicaţi profesiei – medicii primari Emanoil Diaconu şi Maria Gavril – alături de o echipă de oameni cum rar am văzut. Da, sunt subiectiv, fiindcă e vorba despre mine. Dar sunt şi obiectiv, prin natura meseriei. Prin urmare, ca gazetar, nu pot trece cu vederea – iată o sintagmă potrivită în cazul de faţă! – modul în care se lucrează la clinica respectivă din centrul Piteştiului. Consultaţiile, pregătirile, operaţiile efectuate de dr. Diaconu, investigaţiile post-operatorii, totul se desfăşoară la cote foarte înalte, cu respect faţă de pacient. Ca şi în cazul alpinistului utilitar, şi aici, la clinică, e vorba despre educaţie, hărnicie, curaj şi responsabilitate. Plus multă tinereţe. În astfel de condiţii, da, domnule, te duci cu drag la doctor. Iar în faţa unor astfel de oameni te înclini.

Distribuie pe Facebook

Gabriel Lixandru

See Full Bio