Merg și mai des la țară. De ce?, mă întreb. Păi, îmi răspund, fiindcă, dincolo de aerul curat, mult mai respirabil ca-n oraș, nu mă paște la fel de mult pericolul de Covid. Izolarea socială este mai evidentă și totodată mai puțin… obligatorie.
Sunt copil de țăran, dar, mărturisesc, n-am știut ce să fac mai bine ca să fug de la țară. Să scap de noroi, de sapă, de mămăligă. Și uite, după ce mi-am văzut visul cu ochii și am devenit orășean, mă surprind mai mereu, paradoxal, dând fuga la țară. Acolo unde am o casă părintească pe care nu mi-am dorit-o și am refuzat-o hotărât. Când părinții au împărțit averea celor patru copii. Eram atunci student și nu-mi doream în ruptul capului să am grija unei case la țară. Fie ea și părintească. Cine a avut totuși un cuvânt greu de spus în tărășenia asta? Fratele meu mai mare, Vasile, care-și făcuse casă la oraș. „Tu – mi-a spus – ești singurul care n-ai casă. Vica și Valerica s-au căsătorit, au casele lor, eu am, dar tu n-ai. Stai cu chirie la stat. Ascultă-i pe tata și pe mama. Nu refuza casa!”.
Și i-am ascultat. Mai târziu n-am regretat. Am cântat și trăit efectiv starea din poezia lui Grigore Vieru „Casa părintească nu se vinde”. Și am certat-o, în cuvinte grele, pe fina mea, Alina, fata poetului Ion Popa Argeșanu, când i-a trecut prin cap să vândă casa de la Vernești. Fiindcă-și ridica o alta undeva la Otopeni. Declar aici cu mâna pe inimă că-mi iubesc sincer orașul în care trăiesc, Piteștiul. Enorm de mult. Mă dor rănile lui care nu încetează să sângereze. Din varii motive, chiar și constructive. Dar parcă nu-mi ajunge, dacă nu dau o fugă și la Vernești. Unde, nu că sunt mai aproape de cer, cum ar spune dragul de arhiepiscop, ci pentru că mă simt sătul de lume. Mă simt, cum cred că se simt și mulți alții, nemulțumit de viața reală, de viața urbană, cu toate accesoriile ei de civilizație. Cu toată atmosfera agreabilă a biroului de la ziar, a colegilor și prietenilor care mă înconjoară, simt deseori că-mi lipsește ceva. Și nu neapărat plăcerea de a trage cu coasa-n iarbă, în luna lui mai, nici a plimbărilor pe Dealul Ogrăzilor, nici chiar satul în sine, căruia i-am consacrat, devotat, o monografie. Patria cea mică, nu?!
Scriind acum și aici, la calculatorul de la birou, și întrebându-mă sincer de ce dau mereu și mereu fuga la țară, așa îmi vine-n minte că eu, acolo, merg răspunzând unui imperativ moral. Mai aflu încă, la țară, zdrențele unei lumi tefere și sănătoase. Nepervertite în bună măsură. De bună cuviință. Aici mă simt mai curat, mai puțin întinat. Primenit. Nu-i vorba neapărat de fuga de smogul orașului, de infernalul trafic urban sau de gălăgia știurlubatică a străzii. De care, e adevărat, m-am cam săturat. Nu-i vorba nici de o imagine idealizată a satului. Mai bine de jumătate din lumea asta a mea de la țară a plecat și ea să muncească afară, peste hotare, să câștige un ban. Și câștigă, dar se întoarce, în mare parte, ca să-și facă la Vernești un rost, o casă, o livadă, o căsnicie.
Poate mă înșel, dar orașul, mai ales la vremea aceasta a invaziei Covidului, nu mai este locul unui cămin sigur. Pentru prima dată în istoria lumii, mai mult de jumătate din populația globală trăiește la oraș. Și trăiește aici, fiindcă aici lucrează, aici mănâncă. Este mai ușor să-ți procuri hrana din raftul unui supermarket, obosit după orele de muncă dintr-un birou, ori de pe un șantier. Care hrană, modificată genetic, vezi bine, cu timpul, că te îngrașă, te îmbolnăvește, te pricopsește cu un virus al cărui antidot îl căutăm cu înverșunare, cu furie. La urma urmei, e mai simplu să iei lapte de la magazin, decât să mulgi vaca. La fel, să cumperi ouă, ieftin, decât să agiri după un ou, când se va îndura găina să-l facă în cuibar.
Da, așa o fi, dar azi ne proțăpim să înjghebăm ferme organice, industriale, unde să lucreze forță de muncă specializată, nu țărani ca altădată. Satul a fost și continuă să fie zguduit de răsturnări sociale și economice fără precedent. Efectiv, el nu prea mai este locul unde se produce hrană. Sau dacă se produce, ea se realizează în cantități nerentabile. Ecologice, bio, nu la scară industrială. Astăzi este greu, tot mai greu, să obții suficientă hrană de pe o suprafață mică. Pentru hrănirea unei familii. Altădată terenurile fărâmițate fuseseră adunate în latifundii, astăzi încep să fie concentrate în ferme a căror poveste nu mai este așa de romantică precum a celei de familie. Dacă este adevărat că, la țară, comunismul a distrus proprietatea, libera inițiativă, tot atât de adevărat este că liberalismul vine să submineze acum familia. Care familie, cu cei șapte ani de acasă, a dat substanță morală ființelor născute și crescute, măcar o vreme, aici. Familia și credința-n Dumnezeu. Ca să n-am vorbe!
Mă opresc aici, fiindcă nu doresc să dau o lovitură pe la spate ideologiei liberale. Nici corporațiilor. Care își doresc și ele să lucreze cu inși, singuri, niște șuruburi, acolo, pe care să-i poată înșuruba oriunde este nevoie. Fie și la țară. Ăsta-i adevărul! Cu cât e mai singur, cu atât individul e mai ușor controlat. Atât în câmpul muncii, cât și-n cel social. Iar majoritatea liderilor noștri politici – că vor veni alegerile! – sunt înclinați mai degrabă să schimbe realitatea, decât s-o vadă așa cum este. Când ai în mână un ciocan, când ai puterea, ești tentat mai degrabă să spargi ceva, decât să bați un cui, să construiești. Poate că și de asta mă simt sătul de lume. Și nu doar eu! Sau, cine știe, mă înșel. Și starea de grație se află totuși la oraș.
