În trecut, justiţia însemna să-l pui pe fiecare cetăţean la locul lui, cel meritat, la locul care-i este hărăzit, în funcţie de calităţile lui ca individ. Astăzi, însă, justiţia nu se mai ocupă de normalitatea socială şi profesională, ci de cea exclusiv legală. Ieşite din aria justiţiei, profesiile sunt exercitate aşa cum doreşte fiecare cetăţean, cum crede el că se pricepe. Drept care, fiecare vrea locul de deasupra lui, locul şefului său, considerat cel mai avantajos şi cel mai bine plătit, indiferent de calităţile pe care le are individul respectiv. La noi, aşadar, dacă vrei să fii director este suficient să tragi nişte sfori şi ajungi director, dacă vrei să fii primar, la fel, vei căuta nişte susţinători, dacă vrei să fii inspector, vei obţine postul respectiv prin diverse mijloace etc. Însă cel mai facil mijloc de a-ţi atinge scopul este politica. Iată de ce unii se înghesuie la uşile partidelor politice! Cunosc oameni care şi-au rezolvat multe probleme odată intraţi în partide. Unii şi-au schimbat profesiile, alţii au avansat în carieră, iar cei mai mulţi şi-au căutat posturile cele mai călduţe, dar şi cele mai bine plătite. Un lucru trebuie precizat însă: aproape nimeni nu vrea să meargă acolo unde se munceşte cu adevărat, nimeni nu vrea să fie fierar, lăcătuş, dulgher, tâmplar etc. Iar cei care îmbrăţişează, totuşi, asemenea profesii o fac de nevoie, până ajung să le placă sau să se obişnuiască cu ele. Obişnuinţa este a doua natură a omului.

Prin urmare, cea mai gravă problemă a societăţii româneşti este incapacitatea sa de a pune omul potrivit la locul potrivit. Dumitru Sandu, profesorul meu de sociologie, spunea că această necesitate organizatorică nu a fost niciodată rezolvată în ţara noastră. Toţi vrem să fim şefi, toţi vrem să fim cu mapa, nu cu sapa. Dacă îi întrebi pe părinţi ce profesie doresc pentru copiii lor, aceştia îţi vor răspunde sigur că poliţişti sau popi. Părinţii nu ţin cont de calităţile copiilor lor, ci de prestigiul comunitar al profesiilor actuale în societatea noastră. Or, aceste calităţi sunt înnăscute, nu dobândite. Ei iau în calcul numai salariul mare, munca puţină şi pensia devreme. În alegerea profesiilor numai banul merită atenţia noastră, numai banul mai exercită asupra omului un fel de fascinaţie care-l face singurul crez şi criteriu în opţiunile noastre. Banul este o ideogramă materială, proiectând în lumea exterioară cele mai diverse dorinţe, iar a nu înţelege aşa vremurile în care trăim demonstrează o mare naivitate.

Pe de altă parte, profesiile actuale nu mai urmăresc cariere de o viaţă, ci ocupaţii dependente de avantajele reieşite din condiţiile contractuale. Într-o viaţă profesională ne schimbăm locurile de muncă de zeci de ori, la fel şi ocupaţiile. Există o tendinţă ocupaţională la generaţia actuală. Nu mai poţi să întrebi pe cineva ce profesie are, ci cu ce se ocupă. Pentru mulţi dintre tineri ascuţirea cuţitului devine plictisitoare, dacă nu intenţionezi să tai ceva cu el. Nu mai există vocaţie profesională, ci înclinaţie psihologică. Or, prin vocaţie profesională se înţelege îndreptarea omului spre „vocea care îl cheamă”. Este acea chemare pe care atât de frumos o descrie în cărţile sale scriitorul american Tom Clancy, identificând-o cu idealurile cetăţeanului.

Acesta este sensul originar, etimologic, al cuvântului vocaţie. Astfel, omul de vocaţie este acela care identifică nevoile lui cu cele ale societăţii, care face din idealurile sociale idealurile proprii, care lucrează în interesul societăţii înainte de a lucra în interesul lui.

În consens cu ideile lui Tom Clancy, consultând studiile psihosociologice dintre cele două războaie mondiale ale autorilor români, ne frapează asemănarea ideilor lui C. Rădulescu-Motru cu tot ce se spune astăzi despre profesie şi ocupaţie. Astfel, în „Personalismul energetic” – astăzi dat uitării – se afirmă că este o mare deosebire între ocupaţie şi profesie. Cel ce îndeplineşte o ocupaţie urmăreşte satisfacerea unor interese personale pe termen scurt, însă cel ce îmbrăţişează o profesie caută împlinirea sa profesională de-a lungul unei cariere de câteva zeci de ani. Acesta din urmă poate fi doctor, profesor, inginer, dulgher, strungar etc. Celălalt poate fi orice, dar totul e fără de valoare. Or, maturizarea omului se face numai dacă sunt îndeplinite două condiţii, şi anume: cea profesională şi cea a iubirii. Încheind acest scurt articol, cred că am ajuns să nu mai ştim nici ce înseamnă o profesie performantă şi nici o iubire adevărată. Deci, am ajuns în stadiul infantilizării colective.

Distribuie pe Facebook