S-a născut în casa unor ţărani săraci, pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut. Spre deosebire de alte comune dinspre munte unde lumea nu a trecut prin asta, în zonele de câmpie din sudul ţării era în toi colectivizarea forţată. A urmat un deceniu cumplit ce şi-a pus amprenta pe vieţile unor oameni pentru care pământul moştenit, animalele şi cele câteva acareturi din gospodărie reprezentau „averea” sfântă şi teoretic intangibilă. Iar când vâlvătaia politico-securistică n-a mai putut fi stinsă, un ţânc în vârstă de trei ani a fost lăsat singur în casă. Era iarnă şi frig, deşi în sobă ardea focul. Când a început să-mi povestească lucruri ştiute de la părinţi şi bunici, pe retină am revăzut imaginile terifiante din seara incendiului de la „Colectiv”.
Ca să se încălzească, năzdrăvanul s-a aşezat cu fundul pe vatra încinsă şi în următoarele clipe hainele de pe el au luat foc. Urletele cumplite au fost auzite de vecinii care i-au salvat viaţa. Au aruncat pe el găleţi cu apă şi lapte de vacă muls recent. Spre seară a fost internat într-o secţie de arşi a unui spital din Bucureşti. Dacă acum, după atâţia ani, la acest capitol stăm vai de mama noastră, vă imaginaţi cum era atunci.
După trei săptămâni, timp în care evoluţia a fost din zi în zi mai gravă, medicii au transmis familiei: „Luaţi-l acasă… Asta este situaţia, este un caz disperat şi fără ieşire…”
În satul amărât a intrat pe mâna babelor care l-au oblojit vreme de doi ani. „Cu leacuri din buruieni şi miere, untură de porc şi smântână.” A scăpat cu viaţă, dar a fost în copilărie şi adolescenţă marcat fizic şi psihic de o imensă cicatrice hidoasă întinsă pe aproape tot spatele.
Şcoala nu i-a plăcut. S-a căsătorit devreme, a fost un familist model, şi-a câştigat onest pâinea fiind ba sudor, ba dulgher, fierar-betonist sau petrolist. „M-au salvat de la moarte Dumnezeu şi nişte babe care nu ştiau să se iscălească”.
