Vânătoarea a însoțit omul de la început: era singura sursă de hrană. Și acum, în sălbăticie, în pădurile virgine, vânatul este un ritual care însoțește respectul față de animalul devenit baza existenței triburilor. Ce s-ar fi făcut inuiții, în imensitatea albă a iernilor, cu foarte multe grade sub minus fără foci și fără reni? Pe măsura modernizării vieții, vânatul s-a transformat în plăcere. Nu și-l permit toți! Conducători de state, miliardari, vedete de tot felul își programează vânători pe domenii proprii sau în Africa, după „big game” (vânat sălbatic mare). Știm asta din exhibițiile post-vânătoare: zeci sau chiar sute de mistreți etalați lângă autorii carnagiului, foto lângă elefant sau bivol împușcat într-un safari, nelipsit din calendarul plăcerilor… Mai există o categorie de vânători: braconierii. Ei jefuiesc fondurile de vânătoare pentru fildeși de elefant, pentru cornul rinocerului, pentru un anumit organ al ursului – toate socotite vindecătoare… Nu toți îi văd cu ochi buni pe vânători, socotiți și neprețuitori ai vieții…
Adrian Năstase, mare vânător, s-a fâstâcit în dezbaterea premergătoare alegerilor prezidențiale, când un ziarist l-a întrebat ceva legat de plăcerea de a lua viața animalelor. Vânatul pentru subzistență, vânatul sport, vânatul sanitar, pentru sănătatea efectivelor, braconajul și – mai nou – vânatul gastronomic pentru meniurile de lux ale unor restaurante de top. Acestea pregătesc aripioare de rechin (restul – aruncat; anual pier, zic statisticienii, 100 de milioane de rechini!), ciorbă de creste de cocoș, meniuri cu carne de căprioare, urși (cârnați de urs) în sofisticate feluri de mâncare și câte altele. Când învățam, la latină, despre Istoria Imperiului Roman, aflam și despre decăderea acestuia, despre plăcerile din băile romane, despre homosexualitate și despre ospățurile sardanapalice, acompaniate – când burta nu mai permitea – de vome provocate, pentru deșertarea acesteia și continuarea plăcerilor. Romanii, patricienii – „actori” ai acestor ospețe – mâncau porumbei (și astăzi se face ciulama), cocori, flamingi, sturzi, turturele, papagali. De multe ori, doar limbile…
Prin anii 70, un secretar de partid din Pitești și-a permis să meargă în Trivale, la împușcat de veverițe. Erau mai multe, căci pădurea nu era victima imobiliarelor.
Rândurile acestea sunt prilejuite de o intenție a unor parlamentari români de a modifica Legea Vânătorii, fapt care ar permite un carnagiu printre ciocârlii și capre negre. Și așa, din când în când, pe la vreun post TV apare câte un străin cu tolba doldora de păsări vânate și câte un conațional cu portbagajul plin cu mistreț, căprioară – după sezon: Crăciun sau Paște.
Urșii dau năvală în gospodăriile oamenilor, omoară și rănesc, distrug, dar n-ai voie să te atingi de ei, decât cu voie „de Sus”, doar atunci când se întâmplă tragedii!!! Urșii au devenit o joacă; sunt relocați ba în Covasna, ba de aici, în Argeș, prin nordul județului. Nu vă doresc să vă întâlniți cu vreunul pe la Voina… Și nici s-o luați singur prin păduri neumblate!
