De câte ori mă gândesc la eroii din basmele noastre, îmi dau seama că aceştia au avut odată un rol bine determinat pentru noi. De exemplu, zânele purtau gândurile bune ale oamenilor şi îi ajutau să lupte împotriva răului, în timp ce zmeii erau declanşatorii unor instincte rele. Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana erau speranţele noastre pentru ceea ce este frumos, bun. Calul, care mănâncă jăratec, îl ducea pe Făt-Frumos la luptă cu Zmeul-zmeilor. Şi tot calul îi reda lui Făt-Frumos forţele pierdute, ca să poată lupta până va învinge. Harap-Alb avea nevoie de furnici pentru a-şi continua drumul etc. Câte alte posibile simboluri nu găsim în poveşti? Altfel de simboluri trec direct în sufletele noastre. Însă transferul acesta nu se produce atât de simplu.
Bunăoară, am citit într-o carte scrisă de Eliade că istoria românească trebuie omologată istoriei occidentale prin miturile noastre: Mioriţa, Meşterul Manole, baladele eroice, Făt-Frumos. Şi această idee este susţinută de faptul că o istorie universală nu se poate face pe bază de documente scrise, ci numai pe documente spirituale: adică pe mituri şi credinţe. La fel, ideea lui Eliade mi-a trecut drept în suflet, dar faptul că nu a amintit de Dracula alături de Făt-Frumos, sau de Păcală alături de Meşterul Manole m-a făcut să reflectez mai profund la această problemă. Sigur, cred că Mircea Eliade nu le-a omis pe aceste două personaje mitologice ale culturii noastre cu vreo intenţie conştientă, dar ceea ce mă nedumireşte este tocmai faptul că miturile despre Dracula sunt, poate, cele care au contribuit cel mai mult la omologarea istoriei noastre de către istoria occidentală, dar despre ele noi vorbim şi scriem destul de puţin.
Prin urmare, pentru a înţelege mitul lui Dracula trebuie să ştim mai întâi despre adevăratul mit al culturii populare, care este mitul lui Făt-Frumos. Or, prăpastia ce separă lumea lui Făt-Frumos de lumea lui Dracula este creată de aşa-numita „privire modernă”. Între Făt-Frumos şi Dracula, la nivelul conştiinţei, momentul istoric actual cere energia celui din urmă. Această energie de esenţă omenească se declanşează brownian nu numai în societatea românească, dar şi în cea europeană, poate chiar la nivel mondial. Toată lumea a luat la cunoştinţă despre filmul „Dracula”, receptând imaginile nocturne ale acestui mit de esenţă românească. De altfel, în mitul lui Dracula se amestecă stările de conştiinţă, iar inconştientul preia iniţiativa, se confundă susul cu josul, binele cu răul. Nervozitatea euforică a acestui început de secol l-a impus pe Dracula drept simbol de luptă dintre bine şi rău. Or, la începutul secolului trecut, a fost impus la nivel european un alt model cultural tot de esenţă românească. Este vorba despre dadaism, care era de părere că o mică neatenţie din partea omului în a se orienta, un neînsemnat risc este de ajuns pentru ca incomensurabile forţe din afară să îl distrugă. În absenţa valorilor de solidarizare, mintea omului devine o adunătură aleatorie de noţiuni precum cele din căciula lui Tristan Tzara, fondatorul dadaismului, iar morala lui nu este decât o defulare, o golire a eului încărcat de frustrări.
Mai mult, rezultatul este acela că, în absenţa unei adaptări prin intermediul sistemului de valori al societăţii, oamenii au stări succesive de iritare, agresivitate şi nevroză. Nu-i de mirare că trăim într-o vreme când violenţa, cruzimea, teroarea, pornografia şi revolta limbajului schimbă faţa lumii. Asistăm, aşadar, la o acumulare fatală de imagini nocturne. Iar Dracula este simbolul acestor imagini. Energia lui este o stihie care se abate asupra sufletelor noastre.
Sigur, în imaginile despre Făt-Frumos şi în cele despre Dracula, dincolo de deosebirile de epocă, societate, orientare spirituală apar aceleaşi teme, dar ele sunt altfel reprezentate de către oameni. Dacă Făt-Frumos este un erou al destinelor, Dracula este personajul unei teme universale a iubirii egoiste, a visului freudian şi a impulsului erotic, reluată de cultura actuală şi redată oamenilor prin ochiul magic ale televizorului şi cinematografului. Dacă Făt-Frumos este un fecior coborât din lumea satului şi îmbrăcat în haină pitorească, de mit idilic al unei mentalităţi naive, Dracula, în schimb, este produsul imaginarului urban nocturn, are şi aripi, şi mâini. Aripile sunt necesare noaptea, când picioarele se diafanează şi sunt ascunse sub faldurile veşmântului, astfel încât toată energia să se scurgă în ele. Dracula este un personaj fără umbră, un mărturisitor fără voie, un osândit la dedublare, un mizantrop. Dar, în fond, etica lui Dracula este şi a noastră, deoarece el este născut din imaginarul nostru urban, care nu este lipsit de conexiuni cu ambianţa psihică generală. Şi totuşi, când Mircea Eliade a enumerat numai miturile noastre de sorginte solară, Dracula nu se impusese pe firmamentul lumii. Iar dacă avem în vedere că Mircea Eliade a murit cu mult înainte de impunerea acestui mit în cultura universală (1987), atunci putem să înţelegem de ce el nu l-a pomenit şi pe Dracula. Explicaţia aceasta este valabilă şi în ceea ce-l priveşte pe Păcală, pentru că, prin intermediul lui, mai precis prin atributul său cel mai apropiat, ne-am impus în Europa, la fel, mult după ce savantul Mircea Eliade a murit. El nu a mai apucat să vadă cum o parte dintre români, deosebit de mare, s-a afirmat în Europa prin furăciuni şi păcăleli de tot felul.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio