La urma urmei, ce-i viață. O cursă cosmică spre fericire. Știu un băiat de la mine din sat, Edi, care, face ce face și fuge la munte. Acolo probabil își găsește fericirea, deși are un serviciu bun la Curtea de Argeș, este căsătorit, are trei copii frumoși cu ochii senini ca cerul. Ca cerul pe care-l privește el de pe coama muntelui, în clipe de răgaz. Că și la munte, dacă nu te duci ca turist, ci ca strungar, ori cioban la oi, ca să nu zic baci – că se pricep tot mai puțini la meseria asta gingașă – e mult de lucru.
Am ajuns, iată, la cumpăna verii, adică la solstițiu din 21 iunie, când este ziua cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă. De azi, când scriu aceste rânduri, ziua va începe să scadă și cu ea lumina soarelui. Dar vara nu s-a dus, dimpotrivă abia vine și la munte, unde oile au urcat de pe la începutul lunii. Au urcat, după ce a urcat mai întâi baciul să vadă dacă s-a luat zăpada, dacă a crescut iarba, dacă sunt șanse de vărat pentru turma de oi. La Vernești, în Marginea, au urcat 676 de oi, iar la Valea Iașului, în Podeanu, 1270. Aici, în Podeanu, un urs se ține de capul lor zi și noapte. Deocamdată a reușit să răznească din turmă vreo trei. Mai mănâncă și el, deh!…
Cât despre oi, vai de ele, dar mai ales vai de stăpânii lor, care n-au o viață ușoară! De ani buni oieritul este hărțuit de belele. Cândva, păstoritul, ocupația cea mai rentabilă în mediul rural, însemna o continuă pendulare a turmei, vara sus la munte, iar iarna, jos, în Bărăgan, sau în Lunca Dunării, până la vărsare, în Deltă. Fenomenul se cheamă transhumanță, a intrat în obiceiurile și-n cultura noastră, a păstoritului, așa și explicându-se cum o serie de mocani, de la munte, și-au durat case la șeș, stabilindu-se aici pentru toată viața. Pășunile, întinse altădată cât vedeai cu ochii, au fost fragmentate, înconjurate de garduri, împiedicând astfel oile să mai colinde liber la deal și la vale.
Dar nu doar asta e problema oilor, de fapt a celor care se mai încumetă să le crească, ci o cascadă de opreliști de toate felurile. Cum scriam și-n ziarul de săptămâna trecută, lâna, materia primă cea mai căutată în industria textilă, a fost înlocuită și nu mai are nicio valoare. Prețul de achiziție a ajuns de batjocură, iar dacă vrei să scapi cumva de ea, nu poți nici măcar să-i dai foc, că te trezești cu amendă. Și atunci?… Păi, atunci, începi să te scarpini țărănește în cap când vezi că nu mai găsești nici un cioban ca lumea, care să-și ia treaba în serios, nu s-o ia la fugă, când vede că e greu, sau că ”stăpânul” nu i-a luat țigări, nu i-a dat țuică…
Mult mai mult decât altădată, și lupul, dar mai ales ursul – căruia i-am deranjat habitatul – dau iama-n oi, le dijmuiesc. La mine, la Vernești, îmi spune Cosmin, cale locuiește în vârful satului, ursul a devenit o jivină obișnuită. Dă și el iama-n gospodărie, unde pune laba pe o oaie, pe un porc, ba chiar și pe găini, lăsându-l pe om cu mâna la burtă. Aproape zilnic se produce un transfer de energie negativă de la om la animal și invers, fiindcă a fost stricat rostul lucrurilor și mai nimeni nu se învrednicește să le așeze la locul lor. Ca un făcut, mai anțărț, parlamentarii noștri s-au gândit să dea ei de o lege a necesarului de câini pe lângă o gospodărie ori o stână, de parcă asta era urgența urgențelor! Păi, câini ține omul câți are nevoie, nu câți îi dictează vânătorul care lucrează pe mâna parlamentarului. Tot o bătaie de joc! Vorba ceea, baba când n-are ce face se piaptănă…
Scriu că asta mi-e rostul și mă întreb pe mâna cui se află problemele noastre grave? Dacă mă uit bine în jur, la ce se întâmplă nu doar cu oieritul – ci și cu agricutura în totalitatea ei, cu pomicultura, cu viticultura, cu piscicultura etc. – îmi dau seama că acolo, sus, au ajuns să ia decizii niște nepricepuți, ca să nu le zic neisprăviți. Mai toate măsurile pe care le iau sunt fie în contratimp, fie anapoda. Mă rog, nu chiar toate, dar cele mai multe. Pe care, ca să le vadă mai bine și să le judece mai chibzuit, ar trebui să se grăbească acum, vara, cât este lumină multă și … pe gratis. Că, la iarnă, dacă se pun pe croit planuri, o să-i coste și curentul. După care, fiindcă-i scump, o să înceapă să umble cu opaițul aprins, câtu-i ziua de scurtă. Cu opaițul aprins în plină zi. Ca Diogene! Dacă-or fi auzit de el.
