Cufundat într-un fotoliu scump, în toropeala unei călduri venite de la o sobă de teracotă în care duduia focul, în ciuda faptului că în încăpere se aflau două sau trei calorifere, mi-am dat seama dintr-odată de direcţia dialogului. Cel care m-a invitat la biroul său politic, aflat într-o vilă interbelică, era un bărbat trecut de vârsta mijlocie, înalt, cu faţa plăcută, spiritual şi cultivat. Când m-a sunat şi mi-a cerut la telefon să-i fac o vizită, m-am aşteptat să-mi ceară să scriu vreun articol despre el. Dar nu acesta a fost motivul invitaţiei lui. La început mi-a mărturisit că nu i-a plăcut ce-am scris într-un articol publicat cu o lună sau două în urmă. Deşi eu am crezut în ce-am scris acolo, politicianul îmi vorbea ca unui om care trebuia să se recunoască vinovat de ceva. Aşa că eu îl ascultam, încercând să evaluez situaţia în care mă găseam. Apoi, omul mi-a făcut o ofertă politică. Nu importantă, dar destul de provocatoare. Or, eu n-am făcut niciodată parte dintr-un partid politic şi nici nu aveam de gând să mă înscriu în vreunul. În spatele politicianului, puţin lateral, era o fereastră care dădea spre stradă. Fără să mai prind logica vorbelor lui, mi-am îndreptat privirea spre fereastră, urmărind ce se întâmplă afară. Treptat, nu l-am mai auzit deloc pe acel om, întrucât mintea mea refuza să-i mai asculte discursul conformist-moralizator şi dătător de speranţe.
M-am hotărât, deci, să nu mă pierd cu firea şi să mă concentrez pe o altă confruntare, pe cea din stradă, ce pornea chiar de lângă clădirea în care ne aflam. Fiind vorba despre o fereastră de mari dimensiuni, puteam să văd foarte bine ce se întâmpla dincolo de ea. Maşinile de tot felul şi pietonii se luptau pentru prioritate de trecere. Lupta aceasta, mă gândeam eu, a devenit parte integrantă a societăţii noastre. Lupta de care vorbesc nu este o confruntare fizică, ci ţine de abilitatea de a te strecura printre ceilalţi pentru a le lua faţa. Eu eram prins pe verde, culoare neplăcută celui din faţa mea, iar el se afla în toată splendoarea culorii roşii; eu pe sens interzis, el cu prioritate (culoarea roşie în politică are prioritate de trecere). El abuza de culoarea lui şi-şi permitea să meargă în orice direcţie pe care şi-o dorea. Eu eram ţintuit locului pentru că în faţă nu era niciun drum, iar dacă o luam la stânga, eram conştient că nu mă mulţumea, la fel şi dacă o luam la dreapta. Mă aflam între două variante care se prezentau, de fapt, într-o unică premisă absurdă: dacă o apucam la dreapta, mă căiam, dacă o apucam la stânga, iarăşi mă căiam. Erau două premise contrare, egal de imposibile. Ce îmi rămânea?! Dreptul de a alege culoarea cu prioritate nu ţi-l dă şansa sau competenţa, ci compromisul, abilitatea de a te descurca şi a simţi mersul vremurilor.
M-am reîntors cu privirea şi gândul la stradă, în timp ce politicianul turna whisky în pahare. Afară, oamenii obişnuiţi ai urbei, cu bagaje sau fără, cu nervii matinali de rigoare, dădeau din coate, deşi aveau toţi loc pe trecerea de pietoni. Un şofer bezmetic claxona de zor, deşi culoarea semaforului nu-i permitea să treacă. Toate acestea se întâmplau afară, în timp ce eu aveam în faţă un om din conducerea locală a unui important partid politic. El îmi aducea aminte de foştii comunişti. Mă gândesc că nimic în legătură cu omul nu are să rămână acelaşi dat pentru totdeauna, e o iluzie a noastră, a oamenilor trecători prin viaţă, că el rămâne neschimbat; că el este egal cu sine însuşi. Schimbarea este generală: generaţiile se schimbă, aşezările se schimbă. Totul se schimbă. Omul însuşi se schimbă.
Ştiu cum au fost comuniştii. I-am prins câţiva ani din prima mea tinereţe. Fizionomia politicianului comunist înfăţişa o mimică înfiorătoare, cu un efect ce s-a putut observa în pregătirea frenetică a vizitelor de lucru. Secretarul de partid, unicul partid, era atunci ales pe sprânceană. Exista parcă o regulă în alegerea lui, regulă dată de simetria de lungime între frunte, nas şi bărbie. Chiar şi ceafa intra în această simetrie. Când se supăra, sprâncenele se strângeau deasupra rădăcinii nasului şi îşi ridicau în sus capetele opuse, ca aripile unui vultur. Privirea lui te ţintuia pe loc, ca şi cum ar fi vrut să-ţi pătrundă în inimă. Nu ce va gândi şi ce va vorbi, cum va vorbi erau întrebările capitale pentru el. Acelaşi fost secretar de partid apare astăzi sub un chip nou. Are un ochi spre partidul democrat şi un ochi spre „afaceri”, în care se amestecă, într-un spectru coloristic aparte, spaima, ura, pofta de mărire, spiritul de revanşă. Are o disciplină de ilegalist ajuns la putere, care nu-şi mai îngăduie ieşiri din normele noii sale condiţii. Dar tragedia e că această lume nouă nu este la fel ca aceea de altădată, ancorată în ideologie şi definitiv statornicită. Lumea de azi e mobilă, nefiind legată de ideologie, ci de imagologie, care ba te ridică, ba te coboară. Drept care, politicianul de azi, când se află în public, ştie că trebuie să surâdă în dreapta, să discute în stânga, sugerează făcând cu ochiul, provoacă şi răspunde la glume sau uşoare înţepături familiare. Dacă îl afli pe stradă, îţi zâmbeşte uşor, dacă e în cârciumă, face cerc în jurul său. O convorbire cu el este pentru oricine un balsam întăritor. Este un adevărat oracol: ce ne spune trebuie să credem, fără să mai cercetăm. Doar este om cu experienţă; e proprietarul unei vile, are şi maşină străină. Deci, o persoană cu greutate. Cu aceste impresii m-am despărţit de politicianul care a avut amabilitatea de a-mi face o ofertă politică destul de tentantă.
Autor: Gheorghe Savu
