Domeniul cel mai supus schimbărilor, în ultima perioadă, este, cu siguranţă, învăţământul. Dar nu în fondul acestuia, adică la nivelul „orelor”/lecţiilor neapărat, ci la cel de sus, la nivelul ministerial. N-o să iau şi să refac şirul miniştrilor Educaţiei, cu plusurile şi minusurile lor, ci o să remarc trecerea de la ministrul „genunche”, la cel „pamblică”.
Presa, chiar dacă a exagerat uneori, a fost necruţătoare cu modul în care miniştrii, indiferent de pregătirea lor, ştiinţifică sau umanistică, au folosit şi folosesc limba română. Învăţământul românesc a fost şi este, poate, sectorul cel mai analizat; „RMN”-urile la care a fost supus au pendulat între superexigenţă şi îngăduinţă…
Cioran spunea: „Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă”. Estetul, apostolul disperării, cel care, în Franţa fiind, a scris într-o limbă franceză de o acurateţe şi expresivitate lăudate de francezi, vedea ceva sfânt în respectul faţă de carte, respectul faţă de limbă, faţă de şcoală în ultimă instanţă, ca instituţie cu mare putere formatoare, încât şi întrebuinţarea virgulei devenea canonul intelectual obligatoriu.
Ministerul de specialitate a lansat un sondaj cu privire la structura anului şcolar 2018-2019: cât să dureze acesta, când să fie vacanţele şi, mai ales, vacanţa aceasta care va fi în curând. S-a convenit, se pare, ca durata anului şcolar să fie de cel puţin 34 de săptămâni.
Învăţământul – domeniul cel mai hulit în ultima vreme – a trecut prin multe reforme. Acestea au vizat manualele alternative, rolul cadrului didactic, strategiile didactice, rolul clerului şi al părinţilor, revoluţia – căci revoluţie este! – trecerii la învăţământul digital, cu repercusiuni atât pentru profesor, cât şi pentru elev.
Într-adevăr, conexiunea şcolilor la internet şi dispozitivele electronice revoluţionează învăţământul. Problema este cu ce efect asupra fondului – „a şti”, „a fi apt de creativitate”, „a fi util societăţii”.
S-a mers până acolo încât s-a pus discuţia dacă notele sunt mereu oportune. Aceasta în legătură cu „plăcerea” elevului de a veni la şcoală. În această privinţă nu este vorba de autoritatea profesorului, ştirbită, vezi Doamne, fără note, ci de o evaluare, necesară, credem noi, pentru etapele pe care le parcurge elevul.
În privinţa manualului clasic, tipărit, şi cel digital, este greu să ne pronunţăm cu sentinţe. Este, într-un fel, discuţia între a citi răsfoind şi a „lectura” pe e-book. Polemicile, pe care le dorim cordiale, cu consecinţe benefice pentru şcoală, vor continua.
În mod sigur însă, învăţământul clasic, tradiţional, va avea parte (n-am vrut să scriu „va suferi”) de modificări importante. Oricum, elevii „butonează” cu pasiune dispozitivele electronice. Generaţiile noi de profesori o vor face – unii o fac deja – şi ele cu siguranţă. Rămâne întrebarea de fond: cu ce câştig pentru învăţământ, adică pentru personalitatea (completă) a elevului?
