Din 16 martie, când s-a decretat starea de urgență ce ne-a impus restricții incredibile, trecuse o săptămână. La ora 6:45 dimineața, făcând parte din armata corpului medical românesc, am plecat spre cabinetul meu ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat în viețile noastre. Atmosfera te deprimă și parcă am fi în război: mașini rare, străzi pustii pe care nu am întâlnit decât 2-3 oameni zgribuliți și cu măști de protecție pe față, totul închis în afară de covrigării și chioșcuri de ziare.
Am avut în acea zi puține consultații, iar holurile generoase ale policlinicii erau goale. Nu au mai venit bolnavi din mediul rural, iar cei cu scaun la cap, chiar dacă au suferințe de piele ce nu-s urgențe, n-au mai plecat de acasă așa cum sunt permanent atenționați prin mesaje transmise de televiziuni.
A făcut excepție o doamnă în vârstă de 77 de ani ce acuza că nu prea poate dormi noaptea din cauza mâncărimii de piele. Când s-a dezbrăcat spre a fi consultată am remarcat că nu arată ca o băbătie cocoșată, deshidratată, slabă sau supraponderală. Realmente se ține bine din punct de vedere fizic, are ochi verzi alunecoși, psihic robust și inimă încă zburdalnică. Pandemia n-o sperie. Regretă doar faptul că s-a închis restaurantul unde într-o după-amiază din săptămână mergea pentru a socializa, a bea o cafea sau o bere și a dansa alături de alte 60 de persoane vârstnice ca să uite câteva ore de singurătate, văduvie sau probleme de cuplu în viața de acasă.
„Ca bonus, din când în când apar și lipeli… Merită la prețul de 3 lei intrarea de persoană.”
2 Comentarii
Anonim
Bagabontu’, tot „bagabont”! Se dă la babe şi în vremurile grele…de pandemie !
corda ciulumata
Jmekere…ai pune botu’…Nu te mai saturi…