Ceea ce face o şcoală de şoferi este foarte merituos, însă ce se întâmplă la examenul pentru obţinerea permisului auto este de-a dreptul lipsit de morală. Unii poliţişti examinatori ştiu dinainte câţi vor promova examenul. Neavând o pregătire pedagogică, metodele lor sunt lipsite de criterii şi reguli. Totul este lăsat la libera lor judecată. Programarea candidaţilor durează luni bune (pentru proba la traseu, de exemplu, programarea este prin luna iunie). Acest lucru se întâmpla numai în Argeş. Proba practică este subiectivă, în sensul că, dacă ai parcat prea lângă bordură sau prea departe de bordură şi nu te-ai încadrat bine pe bandă, eşti penalizat. Or, astfel de interpretări ar trebui să fie în favoarea candidatului, nu ca acesta să fie vânat pentru a fi penalizat. Este o regulă de bun-simţ pedagogic. Contestaţii nu se fac deoarece nu ai acces la înregistrări sau îţi este frică să nu-ţi poarte ranchiună şi să te pice data viitoare. Unii examinatori nu trec aprioric decât unul sau doi din grupa formată din zece candidaţi. Aceşti examinatori nu au competenţe pedagogice, nu ţin cont că viitorii şoferi sunt începători sau le aleg trasee dificile pe care şi un şofer cu experienţă întâmpină dificultăţi. 

Prin urmare, examenul pentru permisul auto organizat în Argeş face parte din pedagogia lui Michel Foucault, practicată numai în cazărmi şi penitenciare, adică acolo unde autoritatea supraveghetorului este înţeleasă ca o metodă de învăţare. Iar dacă se întâmplă să fiţi martorii unui astfel de examen, veţi pleca de acolo cu sentimentul că aţi fost într-o altă lume, una nouă, dar care păstrează vii resursele de nesimţire de mult uzate în structurile militare ale poliţiei democrate. După un astfel de examen, aşadar, aspirantul la permisul auto se trezeşte ca dintr-un vis urât. Dă capul într-o parte a mirare, tremură nervos, iar faţa i se îngălbeneşte şi sudoarea rece îi străluceşte pe frunte. 

Aflată pe bancheta din spate, o fată îşi plimba mereu palmele peste păr, privind în gol… În altă maşină un candidat analfabet se uita mereu la ceas, aşteptând parcă pe cineva. În zbuciumul acesta, poliţistul examinator nu vorbea, dar pica pe cine voiau „muşchii lui”. Comportamentul acestor poliţişti este ca al simplilor funcţionari de la ghişeele unei primării săteşti. Demonul meseriei de poliţist nu se mai arată sub formă de câine, ca în Faust, ci sub formă de euro promişi pentru luarea examenului. Pe de altă parte, poliţiştii examinatori, în numele închipuitei corectitudini, nu-şi dau seama că ei susţin faptul că viaţa omului este un rezultat al acţiunilor şi reacţiilor, un produs mecanic al circumstanţelor exterioare. Două ar fi momentele acestui proces educativ poliţienesc: un stimul şi o reacţie. Dacă şoferia este astfel concepută, se înţelege că un şofer nu are altceva de făcut decât să studieze diferiţi stimuli ce produc reflexe. Iar disciplina străzii ar fi considerată un reflex. Or, omul mai şi gândeşte. Tot ce există pentru el nu este decât rezultatul gândirii sale. Omul nu este numai un produs al acţiunilor şi reacţiilor dintre el şi maşină; acest om mai este şi un individ preventiv – poate cea mai importantă calitate a unui şofer. 

Conducerea preventivă face parte din educaţia circulaţiei pe străzi. Însă poliţiştii examinatori nu fac prea multe pentru o astfel de conducere, prevenţia este urmărită de ei la examenul pentru permis numai din perspectiva „cine trece şi cine cade la examen”. Şi acest lucru se întâmplă fiindcă pe ei nu-i supraveghează nimeni, având într-adevăr un martor dintre cei care urmează să susţină examenul. Dar e un martor deja paralizat de frică, aprobând tot ce spune poliţistul, vibrând doar la ideea că urmează el să ia volanul în mâini şi să susţină examenul. 

Iată dar cum şcolile de şoferi aruncă în fiecare lună zeci de conducători auto nepregătiţi să circule cu maşinile pe drumurile publice! Aceşti şoferi au promovat un examen inventat de nişte poliţiştii examinatori care au uitat de mult că au şi îndatorirea să redea drumurilor publice nu numai şoferi, ci şi oameni cu ţinută morală. Or, dacă aceşti examinatori profită ca gardianul în spaţiul de detenţie, atunci viitorii şoferi, unii dintre ei analfabeţi, se vor purta pe străzi aşa cum s-au purtat la examenul pentru obţinerea permisului. La orice încălcare a unei reguli de circulaţie, ei scot euro din buzunare. Drept care, se impune, de exemplu, ca proba practică de obţinere a categoriei B să fie ca la celelalte categorii, respectiv martorul să fie instructorul auto şi nu candidatul, pentru că acesta este timorat şi nu are competenţele necesare în evaluarea unui alt candidat. Sau ar mai fi varianta ca examinatorii să nu fie poliţiştii în uniformă, ci acest serviciu să treacă în subordinea administraţiei locale, ca în ţările vest-europene. Contestaţiile probei practice să fie mai uşor de realizat (trebuie să aştepţi doi-trei ani până când instanţele judecătoreşti permit accesul la proba video din timpul examenului). Se impune şi introducerea învăţământului obligatoriu în vederea înscrierii la şcoala de şoferi, în primul rând pentru reducerea abandonului şcolar şi apoi, ca viitor şofer, acesta să ştie măcar să scrie şi să citească. În prezent, legislaţia îi permite oricărui analfabet să poată obţine permisul de conducere auto. Şi, nu în ultimul rând, înăsprirea sancţiunilor pentru violenţa din traficul rutier.

Distribuie pe Facebook