„Luminătorii credincioșilor sunt monahii iar luminătorii monahilor sunt îngerii”.
Așa au scris Sfinții Părinți iar cei care ani la rând au străbătut drumul până la mănăstirea Cotmeana au fost încredințați că aici întâlnesc un duhovnic deosebit, veritabilă călăuză spre Împărăția Cerurilor. De 40 de zile, obștea monahală își plânge starețul. Însă un surâs a apărut pe chipul celor care se nevoiesc în mănăstire. Un alt frate intru Hristos a fost ridicat în rangul părintelui Ioasaf.
INTUIȚIA ARHIEREULUI Dumnezeu a rânduit ca așezământul monahal cu cea mai mare vechime din Tara Românească, mănăstirea Cotmeana, monument din secolul al XIV-lea, să fie păstorit după 1990 de părintele Ioasaf. Pe atunci nu era cunoscut decât într-un cerc restrâns. Însă IPS Calinic Argeșeanul, în fapt artizanul renașterii acestei vechi vetre monahale, a intuit potențialul părintelui Ioasaf. Și starețul nu i-am înșelat așteptările arhiereului. Dimpotrivă. A dat măsură iscusinței sale de a administra treburile obștii, în cei 30 de ani cât a ocupat această „demnitate”. Astăzi se vede de la distanță, cu ochiul liber, realizările „mandatului” pe care l-a primit de la ierarh și în ultima instanță, de la Dumnezeu.
A ZIDIT CARACTERE. Ce „minunăție” arhitectonica a clădit părintele Ioasaf, se știe. O biserică măreață, anexe, chilii, trapeze. Un parc superb și câte altele care vor dăinui peste vreme. Dar adevăratele opere „marca Ioasaf” nu se văd fiind știute in chip tainic doar de Dumnezeu. Starețul a „clădit” oameni pentru viața veșnică, monahi pe care i-a pregătit pentru a înfrunta ispitele și pentru a dobândi cununa sfințenie. A „zidit” caractere în spirit autentic creștin, credincioși de rand pe care îi întărea prin cuvintele sale, incurajandu-i pentru confruntarea cu valurile vieții.
40 DE ZILE SI NOPȚI INLACRIMATE. Starețul Ioasaf iubea toată creația lui Dumnezeu. Prețuia necuvântătoarele și își făcuse prieteni căprioare și cerbi, păuni și fazani ba chiar și un urs pe care l-am crescut de mic, hranindu-l cu biberonul. Noaptea deseori după slujbele rânduite, starețul stătea pe o bancă în fața chiliei sale, privind bolta înstelată. Murmură cuvintele psalmistului: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria…”.
Daniel Vîlceanu
