O voce puternică repetă, cu insistență: nu vă relaxați prea devreme, rămâneți în casă! Să fim, așadar, atenți, să ne gândim zilnic la ce vom face după pandemie. Obsedant, chinuitor, frisonant! Până una-alta, să ne luăm gândul de la primăvara trăită afară. Cel puțin până la 15 mai, dacă nu și mai încolo. În caz că se vor adeveri profețiile medicului-șef Adrian Streinu Cercel că evoluția Covid-ului 19 va fi precum a unui dromader. Deocamdată suntem încă la cap, n-am ajuns nici la prima cocoașă, deși a trecut o lună și jumătate de tândălit. Prin casă!
Și totuși, viața unora dintre noi merge înainte, nu vegetează în casă. A doua zi de Paști, câțiva băieți, constituiţi într-o asociaţie, au adunat vreo 500 de oi ale satului și urcă la deal cu ele, către noua stână construită pe bani europeni. Este vorba despre baciul Căpuşă Aurel, Goi Cosmin, Oprea Edi, Roşu Biţă şi, desigur, preşedintele asociaţiei, Roşu Bebe. Le-a venit în ajutor la amenajarea stânei şi un meșter local, Floriță Neagoe, fost o vreme la lucru „pe afară”. S-a întors, înainte de invazia coronavirusului, să aibă grijă de maică-sa, bolnavă de inimă. Care, nu o dată, a fost dusă cu Salvarea la spital. Primarul este și el în dârdoră cu introducerea gazelor, după ce, înainte de sărbători, a reușit să astupe găurile din asfaltul drumului județean. Are acum o problemă cu secretarul Consiliului Județean, că, totuși, drumul e al județului, nu al comunei. Dar crede că o scoate el la capăt și cu asta. Mult mai mare e problema cu banii. Nu-i are și va avea și mai multă nevoie de ei după ce trece beleaua. Dacă va trece.
Da, la urma urmei, asta e și treaba noastră, a mai tuturora, fie că suntem doar angajați, fie că răspundem de soarta unei firme. De unde bani? Statul nu e un sac fără fund. Logic, dacă stăm în casă și nu producem, n-o să fie nici bani, n-o să avem nici mâncare. Logic ar fi, prin urmare, să refuzăm să auzim vocea care insistă să stăm în casă. Pe de o parte, e logic, da, să stăm cât mai izolați, să rupem lanțul difuzării virusului, să sabotăm propagarea lui, iar pe de altă parte, tot logic este să ne gândim la ziua de mâine, să vedem ce se poate face și acum, fără a da apă la moară molimei. Este de admirat, de pildă, strategia folosită în Noua Zeelandă, unde prim-ministrul, o femeie, comunică zilnic și empatetic, cu populația prin intermediul conferințelor de presă. Vine întotdeauna la întâlnire cu soluții și cu un specialist, nu-și dă cu părerea când nu se pricepe, dar are grijă ca, până a doua zi, fiecare întrebare pusă de presă să-și afle un răspuns, o clarificare. Așa se câștigă autoritatea, încrederea în cei care sunt lideri. Cu adevărat.
Avem cu toții momentele noastre de spaimă. Ne temem de virusul ucigaș, ne temem de ziua de mâine fără să avem o asigurare financiară. Chiar și socială, morală. Ne temem când vedem că pe câmpul de luptă al pandemiei sunt prea puțini combatanți, lăsați și ei de izbeliște, fără protecție. Profesională.
Mărturisesc că-mi cade tare greu ideea că omul pe care-l prețuiesc mult, doctorul Felix Sârboiu, care a salvat mâna unui tipograf de-al meu, a căzut victimă propriei încrederi în sine și-n echipa sa. Pe care, fără să-și dea seama, a șubrezit-o, lăsând-o la îndemâna inamicului. Nu s-a gândit la asta. S-a gândit doar la cum să rezolve un caz ori altul, unele grave, din rândul celor care-l asaltau zilnic, făcând o coadă interminabilă. Ce-o fi în inima și în mintea unui medic pe care-l știu cu adevărat devotat profesiei, nu un laș, cum mai vedem? „Răsplata” să fie dosarul penal, dacă vedem legea doar în litera și nu-n spiritul ei? Păi, dacă-i așa, doctorul Felix Sârboiu, care știu cât s-a zbătut să pună pe picioare, la Spitalul Județean, o secție de chirurgie vasculară, putea foarte bine să stea acasă. Avea motive. Are și un copil mic, o soție medic care face naveta ş.a.m.d. Dar s-a transferat din capitală să salveze vieți în Argeș. Vieți amenințate de accidente de circulație, de accidente de muncă, de alte imprevizibile situații. Și uite că, pe câmpul de luptă, inamicul i-a întins o capcană, ba chiar o ambuscadă, l-a „manipulat”, cum deseori discutam împreună. Despre cum se „grădinărește” profesia și chiar puterea. Cu riscuri!
Din nou scriu ca și cum m-aș ruga. Cum, de fapt, chiar mă rog pentru demnitatea, pentru verticalitatea prietenului meu medic, subminat în chiar profesia lui de o situație pe care n-a prevăzut-o, nu s-a gândit la ea, dar ea l-a atacat pe la spate. Tocmai pentru că singurul lui gând era să salveze vieți aflate în pericol. Da, le salva, dar nu se gândea că pune și altele în pericol. Pe cele de lângă el. Care, și ele, se băteau în tranșee, fără pavăză, fără armură, doar în halate albe. Cu alte cuvinte, vreau să spun, nu stăteau acasă. Asta-i vocea, ăsta-i gândul care mă obsedează. Chiar mai mult decât a președintelui nostru. Care și el are, firește, dreptate. Mare dreptate. Dar câți n-au ajuns în cimitir chiar dacă aveau dreptate?! Medici ori chiar președinți.
