Corpul nostru nu este o slugă ca oricare alta. El nu poate fi concediat, dacă nu mai suntem mulțumiți de el. Trebuie să-i purtăm șubrezeniile în continuare. Chiar dacă acum spitalele nu prea-i mai bagă în seamă decât pe cei cu Covid. Și nici pe ei, toți!
Și, totuși, firul vieții se poate rupe. Sigur, doar dacă tu n-ajungi la concluzia că a venit vremea să-ți pui singur capăt vieții. Decizie la care recurg, tot mai mult, disperații. Nu doar la vreme de pandemie, dar mai ales acum, dacă nu afli soluțiile acomodării. Iată, la noi, în Argeș, s-au sinucis… oameni.
Cu 97 de ani în urmă, în boscheții de pe Șoseaua Kiseleff, se sinucidea Urmuz, scriitor revendicat de orașul regal Curtea de Argeș și ”prins” în cartea ”Urmuz sau Despre paradox”. De către tot mai puțin profesorul și tot mai mult scriitorul piteștean Lucian Costache. Spun așa pentru că Lucian Costache chiar scrie, nu bate Strada Mare, odată aflat ”în retragere”, cum elegant le spune francezul pensionarilor. Și, de ce n-aș spune, mie mi se pare că scrie bine. Și așa i se pare și academicianului Gh. Păun, care-i dedică o prefață elogioasă la primul volum. Autorul ne amenință și cu al doilea.
Interesantă, foarte interesantă cartea, mai ales ca informație, asociere și redactare, având în vedere că nu sunt puțini, în literatură, cei care s-au aplecat asupra lui Traian Dem. Demetrescu-Buzău. Pe numele său adevărat și de Arghezi botezat Urmuz. Ca să nu se impardoneze magistrații, situație în care s-a aflat și Jan Valjan. Care, la rându-i, a servit o vreme justiția la Pitești. Și de unde a și scris. Dar interesantă totodată și pentru că nu doar ziarul vinde moartea, ci și cartea, ca să-l citez pe Mircea Dinescu. O sinucidere creează frisoane pentru cititor și după o sută de ani, mai ales dacă-i vorba de un scriitor, argeșean la origine, ”care suferia de nervi în ultimul grad boala (sic) care l-a determinat să-și curme viața”, cum consemnează în procesul verbal al sinuciderii comisarul de poliție N. Dezideratu. Care numără și cartușele netrase, cinci, fiindcă tot se ”transportase în localitate, la fața locului”. Mai găsim și azi prin presă asemenea gugumănii!
Umor, paradox, absurd, ironie, amărăciune, singurătate! Așa ar putea fi caracterizată opera ”bizară” a lui Urmuz, cu nume împrumutat de la orașul din Golful Persic, unde se comercializa ”mărgăritarul de sticlă”. Că asta ar însemna hurmuz, după Lazăr Șeineanu. Dacă este să-i dăm crezare lui Lucian Costache în studiul său, aprofundat și aplicat, Urmuz era un om complicat și fascinat de revolvere și de potențialul lor distructiv. Dar nu doar fascinat, cum se întâmplă cu jurnaliștii care patinează pe acest subiect ca pe o gheață subțire, ci și răvășit, devastat, cu ”sufletul lui complicat”. Cum mărturisește autorul piesei ”Capul de rățoi”, G. Ciprian, coleg de liceu. Dar talentul inconfundabil al scriitorului născut la Curtea de Argeș și care a fost grefier la Cocu (Răchițele), Arghezi l-a descoperit. Care apoi l-a și ”popularizat ca scriitor avangardist”.
Așadar, o sinucidere, deci, o dramă. O filă albă, nu?! Pentru că nu putem bănui ce a fost în sufletul lui, cum nici reporterii de la ”evenimente” nu știu ce s-a petrecut în sinea unuia care a ales să termine cu viața. Care va fi fost substanța acestei sinucideri? Doar teama de boală? Teamă care ne terorizează azi cu sabia Covidului. Ca o sabie a lui Damocles. Singurătatea omului în Univers? Om fi singuri? Chestiune care, se pare, l-a absorbit pe artist. Circulăm unii pe lângă alții, uneori – n-ați băgat de seamă?! – ca niște universuri autonome. Asta, dacă nu cumva, vorba d-lui Dumitru Constantin Dulcan, nu circulăm colcăind de gânduri negative. Care, întâi, ne îmbolnăvesc pe noi și apoi pot face rău și altora. Aviz amatorilor!
Nu cumva – mă întreb – comicul, care rezultă din superba operă a lui Urmuz, nu este altceva decât ecoul tragic al dramei? Poate anticipate! Este înzestrat, recunoaște un coleg de breaslă, cu o rară cultură artistică și literară. Nu cumva el vine să ne dovedească și astfel că între existență și absurd, cum crede Paul Anghel, nu este o contradicție, că existența cuprinde absurdul în chiar structura ei? Existență pe care și noi, astăzi – de ce să n-o spunem – o ducem până la… absurd. Bântuiți de niște „mofturi”, cum ar zice Cargiale. M-a fascinat, în copilărie, răsucirea titirezului care, odată învârtit de o mână mai mult sau mai puțin dibace, făcea ocolul mesei de unde fusese luată mămăliga. Nu știu cum se face, dar pe tamburul piesei făcute dintr-un fus de tors fuiorul, văd chipuri ițindu-se din dreptunghiul televizorului de azi. Ca niște titirezi. Mânuite de manipulatori nu întotdeauna dibaci.
Vai de existența noastră!
P.S. Poate că e bine de știut, dacă tot vorbim de sinucidere, că zilele acestea am dat la iveală de sub tipar cartea ”Depresia – o maladie a secolului XXI?”, în care l-am invitat să răspundă pe neurologul și scritorul Dumitru Constin Dulcan. Și nu doar pe el, fiindcă azi depresia a ajuns să fie o pandemie sufletească. Depresia duce uneori la sinucidere.
