Pănă anul acesta, la fiecare început de şcoală asistam la un spectacol de o întindere, de o varietate, de o armonie fără egal. Iar aspectul acesta se datora faptului că actorii principali erau copiii. Anul acesta, însă, nimeni nu s-a mai gândit la vreun spectacol, ci la cum să-şi protejeze viaţa mai bine de pericolul reprezentat de coronavirus. Am participat şi eu la un eveniment de o sărăcie inimaginabilă, cu care şcoala noastră nu este obişnuită.

A fost ceva mai trist decât o foame. Un sentiment al sărăciei. Participanţii la deschiderea anului de învăţământ de la o şcoală din nordul judeţului păreau că au ceva în suflet care îi făcea inabordabili. Iar copiii erau deosebit de trişti. Toţi se lăsau în voia minutelor care treceau, indiferenţi aproape la ce se întâmpla în jurul lor. Am încercat să schimb această atitudine tristă, dar, până la urmă, am fost şi eu cuprins de ea. 

Prin urmare, la începutul acestei săptămâni, m-am regăsit şcolar într-un sat muscelean. Am trăit acest sentiment cu senzaţia lucrului ştiut dintotdeauna. Însă ca noutate în acest an şcolar este problema organizării determinată de noul virus. Aşadar, atunci când vorbim de organizare, nu trebuie să ne gândim numai la elementele externe: clădiri, săli de clasă, spaţii de joacă etc. Ci şi la punerea cadrelor didactice, a elevilor, părinţilor acestora, a personalului nedidactic în situaţii de siguranţă, dar şi a elementelor educaţionale în legătură unele cu altele, astfel încât şcoala să funcţioneze uşor, clasic şi complet. Însă, ca o ironie a vieţii, protejarea de noul coronavirus impune tocmai izolarea atât între oameni, cât şi între lucruri. Deci, întreaga problematică a noului început de an şcolar este cauzată de această izolare sau distanţare interpersonală. 

Prin urmare, un elev trebuie să ştie să folosească în şcoală cele învăţate acasă despre coronavirus, iar pe de altă parte, el trebuie să aplice zilnic ceea ce a învăţat în şcoală despre acelaşi virus şi despre modul cum ne putem proteja de el. Or, caracteristic şcolii noastre este faptul că prea puţine cunoştinţe obţinute în această instituţie de învăţământ ajung să fie folosite în mod liber în afara ei. Iată o altă formă de izolare a şcolii – izolarea ei de viaţă. Iar una dintre cele mai dificile sarcini ale unui tânăr care doreşte să cunoască timpurile actuale este să facă distincţie între sentimente şi viaţa reală. Lucru deosebit de greu pentru elevii noştri, dacă nu imposibil.

Revin la deschiderea noului an de învăţământ la care am fost prezent. Festivitatea s-a ţinut afară, pe terenul de sport, iar eu am intrat într-o sală de clasă, unde am văzut o mică bibliotecă, în care „demonul cunoaşterii” a adormit demult, deşteptând în mine un amnezic, aflat parcă la o răspântie a vieţii. Cărţile au fost înlocuite de aparatura electronică. Să nu se înţeleagă că aş avea anumite prejudecăţi sau nemulţumiri în legătură cu pregătirea şcolară prin intermediul internetului, care îşi are avantajele ei. Nu depinde de mine acest lucru. Cunosc mult prea bine ceea ce înseamnă astăzi internetul şi implicaţiile lui psiho-sociale în civilizaţie. 

Ştim cu toţii rolul pe care i l-a hărăzit tehnologia actuală. Mai mult, nu cred că e cineva care se foloseşte de internet şi nu-şi dă seama ce va însemna el peste câţiva ani. Nu trebuie să fii profet pentru a-ţi da seama de importanţa tehnologiei viitorului. Ştim deja că gândirea umană va fi înglobată la nivel planetar, că televiziunea va fi devansată, iar cărţile vor dispărea. Pentru că gândul nostru porneşte spre lume aproape simultan cu scrisul lui, răspândindu-se la fel de simultan de la un pol la altul al lumii, în timp ce o altă informaţie din altă sursă va veni prea târziu, nu vom fi niciodată cu adevărat pregătiţi să gestionăm informaţiile care vor circula planetar. Însă e ceva trist în legătură cu dispariţia cărţii. După cinci secole, cartea dispare din anturajul nostru. Dar şi cartea, la rândul ei, a pus capăt celor două mii de ani de cultură a manuscrisului. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio