În urmă cu mai mulţi ani, gândindu-mă la viitorul fetei mele, i-am constituit un plan de economii la o bancă din Piteşti. Dobânda era bună, de peste 8% pe an. Zilele trecute am fost să văd dacă pot face acelaşi lucru şi pentru băiatul cel mare. Când am văzut însă nivelul dobânzilor m-am gândit dacă nu ar fi mai bine să păstrez banii „la ciorap”. Şi nu, nu este o glumă: băncile au ajuns să ofere dobânzi ridicole la depozite – de 1% la lei pe an şi de 0,01% pe an la euro – şi se discută prea puţin despre faptul că nivelul ridicol al dobânzilor va descuraja în cele din urmă economisirea şi va scădea încrederea populaţiei în bănci. În unele state, îmi spune cineva, pentru depozite plătesc tot clienţii, dobânzile fiind negative. „O să ajungem să plătim băncile să ne păstreze banii!”, îmi spune un coleg care a văzut cum merg lucrurile pe afară.
Explicaţie
Aşadar, ce se întâmplă? Prinsă în tendinţa globală din statele dezvoltate, unde strategia este de a duce dobânzile la minus pentru a reduce astfel natural datoriile, România este forţată să adopte o politică a dobânzilor la depozite aproape de zero fără să fie în situaţia de supraîndatorare. În Occident, datoriile publice s-au dublat în general ca volum şi pondere în PIB după criza financiară din 2008-2009. Astfel, spre exemplu, Irlanda a trebuit să treacă la datoria publică, într-un singur an, datorii ale unor bănci cvasi-insolvente în valoare de 30% din PIB. Cu datorii publice de 80% până la 150% din PIB, actualele dobânzi apropiate de zero sau chiar negative sunt singura cale pentru a le aduce la un nou nivel sustenabil dacă se atinge o creştere economică de 2-3% pe an pe o perioadă de 7-10 ani. De aceea probabil că politica Băncii Centrale Europene, ca şi a băncii centrale din Statele Unite de a avea dobânzile de referinţă aproape de zero, instaurată deja de şase-şapte ani, probabil că va mai dura cel puţin încă pe atât.
Claudiu DIŢA
