„Fiecare organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce, c’un termen în fizică, se numeşte echivalentul mecanic al căldurii”. Asta scria gazetarul Mihai Eminescu, pe la 1883, dacă nu mă înşel, într-o „Reţetă cea mai simplă în contra sărăciei„. V-o reamintesc astăzi, înainte de ziua sa oficială de naştere, în semn de preţuire pentru un geniu. Şi, evident, pentru efectul curativ al unei astfel de reţete.

Prin urmare, unde „bate” Eminescu atunci când se referă la acest echivalent mecanic al căldurii? La ce e bun? „Spre a produce lucruri utile – zice el – sau îl poate cheltui dormind la umbră”. Sau – adăugăm noi – dormind în Parlament, ori la Guvern, ori în instituţiile unde mulţi funcţionari, foarte mulţi, nu vin decât să semneze condica. Aparent, n-ar fi mare filosofie: reţeta e ca „fiecine să mişte numai din mâini, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie”.

Da, dar ce facem cu cei care mişcă din mâini fără să producă nimic folositor, domnule Eminescu? Hai că ţăranii – nu toţi, e-adevărat! – încă îşi mai folosesc „echivalentul mecanic” pentru a ara, a săpa, a semăna, a secera, pentru a face din grâne pâine. Dar ceilalţi? „Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur şi simplu – scrie Gazetarul; unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse, deci, scumpindu-le artificial, c’un cuvânt”…

Şi-acum e la fel, domnule, la mai bine de un secol distanţă. Poate că unor lucruri nu li se mai zice aşa, dar tot alea sunt. Uite, de pildă, multe „fătuce” folosesc oxigenul şi carbonul ca să devină „influensăriţe” pe net, domnule Eminescu. Cu un an-doi în urmă, erau preocupate… să-şi dea cu creme pe faţă, dar, de când cu măştile astea antivirus, s-au gândit că e mai util să ne dea lecţii online despre una sau despre alta, deşi unele au goluri mari din timpul şcolii, iar asta – vai! – se vede şi se aude.

Foarte grav este, însă, că munca, „producţiunea”, cum îi spuneaţi pe timpuri, e din ce în ce mai puţină. „Puterile noastre vii” se irosesc pe vorbărie, pe minciună, pe corupţie, pe prostie! Alegerile populare nu vin cu schimbări profunde, de regulă – cum ştii – „pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”, iar şefii de instituţii publice şi de şcoli sunt puşi tot pe criterii politice sau de găşti, nu pe competenţă. Cu altă ocazie, o să-ţi dau exemple de la noi, din Argeş.

Spunea, pe vremuri, Gazetarul, că această stare de lucruri „va merge mereu înainte până nu vom mai avea nimic de vândut, decât voturile şi drepturile politice”. Din păcate, am ajuns acolo.

Distribuie pe Facebook

Gabriel Lixandru

See Full Bio