E duminică şi-mi permit, la ţară, să urc pe „Scara vieţii”, împreună cu faimosul gazetar şi scriitor Tudor Teodorescu – Branişte. Piteştean de altădată – a murit în toamna lui 68 – de pe strada Crinului. Mă rog, la câteva case de unde locuiesc eu astăzi, şi mai ales, unde stătea distinsul profesor văidănean, George Aman, la fel de bun la gramatică precum Gh. N. Dragomirescu ori colaboratorul de azi al rubricii „Limba noastră” de la „Săgetătorul”, Constantin Voinescu.
Lui Branişte, şefa catedrei de jurnalistică de la Universitatea Piteşti, lect. univ. Delia Duminică, i-a închinat o lucrare de doctorat, din care probabil aş spicui lucruri interesante, dacă mi-ar fi la îndemână. Cum nu-mi este, pentru a-l aduce la zi pe „vecinul meu” cu ideile lui mult actuale, apelez chiar la maestru. Care maestru face o „scurtă profesiune de credinţă” citând „un mare ziarist francez”, Robert de Juvenel, care spunea, în cartea lui „Jurnalismul în douăzeci de lecţii”: „A încerca să ştii totul, ca să povesteşti totul; să înveţi orice, ca să popularizezi orice; să înţelegi fiecare lucru, ca să explici fiecare lucru; să nu laşi în umbră nimic frumos sau atroce; să cauţi adevărul pe pipăite, dar cu încăpăţânare; să te străduieşti a trăi dincolo de timpul tău; să nu-ţi măsori de fel izbânda după avere, să fii cu atât mai defăimat cu cât ai mai multă dreptate; asta este, cred, meseria gazetarului”.
O fi asta meseria gazetarului, dar ne-o facem noi aşa? Cu siguranţă, nu! Sau, mai precis, nu întru totul. Cineva, zilele trecute, comentând un articol dintr-un ziar local – nu-i dau numele, nomina odiosa, ar spune un contemporan al lui Iuvenal! – exploda, pur şi simplu: domnule, a căpiat presa asta! Nu-mi vine să mai deschid o pagină de ziar ori să butonezi televizorul. Avea şi n-avea dreptate! Nu presa a căpiat, ci lumea în care trăim. Da, lumea asta, care parcă nu mai are puncte cardinale, sau un „nord moral”, şi-a pierdut busola. Multe dintre lucrurile pe care le facem astăzi, le facem înainte de a gândi, de a raţiona, sub impulsul sentimentului crud şi blamabil totodată. Am ajuns să credem că a gândi, a judeca un fapt, este egal cu a face „o nebunie”. Contează ce simt, atunci, în clipa aia fatidică, nu numărând până la zece, cum înţelept ne sfătuieşte proverbul. Pornind de la acest sfat, însuşi Gabriel Liiceanu comite o… carte cu titlul năzdrăvan „Nebunia de a gândi cu mintea ta”.
Ce vreau să spun cu asta? Păi, să nu ne grăbim să dăm vina doar pe gazetar, că el a căpiat când scrie că un pasager a luat-o la bătaie pe o femeie, fiindcă i s-a părut că vrea să vâre maşina mai repede în parcarea pe care o ochise el. Sau că un tânăr îşi şantajează prietena, ameninţând-o cu publicarea fotografiilor când făceau sex, dacă nu-i dă bani. Sau că un soţ supărat a muiat hainele din şifonier în motorină şi le-a dat foc, supărat şi el că nevasta nu-i mai dă bani de băut. Sau că o mămică își încredințează fetițele concubinului care le violează de mai multe ori pe zi. Sau că… Mare e grădina lui Dumnezeu şi multă lume a luat-o razna, cum observa distinsul psihiatru Victoria Irimia, invitată la emisiunea „Subiect de presă”.
Da, multă lume a luat-o razna şi nu doar pentru că şi-a lubrifiat gâtul cu o tărie, ci şi pentru că şi-a pierdut simţul măsurii. Ca să nu zic „uzul raţiunii”, cum ar spune Caragiale.
Care uz, care simţ, unde sunt şi când acţionează? Păi, ar trebui să fie la purtător, ca rezultat al educaţiei şi caracterului, nu plecat cu sorcova! Că gazetarul, când nu-l duce nici pe el mintea mai mult, nu face altceva decât să descrie un fapt, de regulă, nenorocit, fiindcă, crede el, cititorul se dă în vânt după aşa ceva. Şi nu se înşală prea mult. Dar, cu siguranţă, se înşală când crede că face presă. Nu face presă, ci mai degrabă face meserie de gunoier, cotrobăind prin gunoaiele vieţii noastre de toate zilele, gunoaie care nu mai sunt salubrizate de nicio autoritate. Politică sau morală. Fiindcă trăim într-o lume liberă şi mai fiecare face ce „vrea” muşchii lui. Aici, ne-ar trebui un Gigi Văsâi, cu al său Financiar Urban, care să salubrizeze și mizeria morală. Eheee! Cât ar fi de lucru!
Scrie Branişte: „Presa este un admirabil punct de observaţie a vieţii sub toate aspectele ei. Zi de zi, aduni fără să vrei un foarte bogat material documentar, pe care, în forma lui primă, îl utilizezi în articole scrise de tine, iar prelucrat, devine literatură…”. Care ar fi îndemnul implicit de aici? Ca să nu fim acuzaţi că am căpiat, cu gunoaiele să facem mai multă literatură, decât gazetărie. O invitaţie pe care-mi permit s-o adresez bravilor mei colegi care hărnicesc în paginile ziarelor şi pe ecranele televizoarelor. Sigur, e nevoie aici şi de puţin talent. Dar, cred eu, este nevoie de talent şi-n gazetărie! Doar că nu se vinde ca ţigările fără timbru în piaţa Ceair.
