Două telefoane, unul mai răstit decât altul, primesc în ziua în care era aniversat Centenarul Presei Româneşti.

De la Ungheni, medicul Nicolae V. Ion îmi ţipă în ureche că, vineri, poştaşul nu i-a adus ziarul „Argeşul”, deşi i-a sosit presa centrală. „Faceţi, domnule, ceva cu ăştia, vorbiţi cu conducerea Poştei! Eu vreau ziarul tipărit, nu ediţia electronică. E clar! M-am obişnuit cu el, deşi văd că aveţi şi o ediţie on-line. Simt nevoia să miros cerneala de tipar”.

„Domnule Golescu – mă întreabă Cristina Munteanu, întrebată la rândul ei de Cristi Vasile – Filiala Argeş a UZP nu face nimic de ziua Centenarului Presei, că la Bucureşti văd ceva impresionant?”

Seara, văd şi eu la Realitatea TV o dezbatere cu privire la evoluţia sau involuţia presei scrise, în special, şi a presei, în general. Cu aprobarea lui Cozmin Guşă, Octavian Hoandră i-a adunat la aceeaşi masă pe Doru Dinu Glăvan şi Ovidiu Zamfir, preşedinte şi respectiv secretar ai Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, publicistul şi senatorul Sergiu Andon, Miron Manega, Horia Alexandrescu, şi ei ziarişti de anvergură.

Mai toţi plâng pe umerii presei scrise, nostalgic, dar şi optimist, întrezărind o oarecare revigorare a acesteia. Cea mai importantă problemă rămâne azi – convin la unison jurnaliştii – pacificarea presei româneşti. Presă care a căpiat pur şi simplu.

De acord cu ideea pacificării, dar să nu uităm că înainte de a pacifica presa, ar trebui pacificată societatea. În anul în care, prin rotaţie, ne-a revenit şefia UE. Apoi, eu unul care am participat la Congresul de la Braşov, când UZP s-a rupt în două la iniţiativa lui Sorin Roşca Stănescu, am fost şi martor de-a lungul anilor cum a apărut o puzderie de societăţi şi asociaţii, şi cluburi şi câte altele – în total vreo 34! – care au democratizat presa, dar au şi spart-o, au învrăjbit-o până într-acolo încât, pe acest palier al organizaţiilor profesionale, n-a mai rămas decât UZPR. Las că şi pe aceasta s-au pus cu ciomegele atât puterea, oricare a fost ea, cât şi cei care n-au rezistat cu „iniţiativele” lor. S-au vărsat în aceste aproape trei decenii atâta ură, atâtea umori, atâta venin, că s-a ajuns la performanţa ca actualul preşedinte, care totuşi a reuşit să obţină recunoaşterea activităţii noastre ca fiind una de creaţie şi, deci, merităm o indemnizaţie de pensie, să fie „zugrăvit” nu doar cu chinoroz, dar scăldat în toate lăturile posibile ale tranziţiei.

Şi atunci, vin şi eu şi mă întreb: ce se poate face pentru ca presa să-şi redobândească prestigiul şi eficienţa de altădată, când ea nu era sabotată doar din afara ei, ci şi din interior, ca astăzi? În niciun caz nu este suficientă o festivitate la Centenar. Pentru colegii mei argeşeni, este util de ştiut că, la sfârşitul acestei luni, în cadrul proiectului naţional al UZP „Convorbiri jurnalistice”, vom organiza la Piteşti, cum am convenit cu preşedintele Doru Dinu Glăvan – o „voce legendară a radioului românesc”, aşa-l definea Cosmin Guşă la masa rotundă – o întâlnire cu cititorii din Argeş şi cu autorităţile locale interesate de bunul mers al presei. (Cu acest prilej vom lansa şi volumul „Monografia comunelor din Argeş”, editat în cinstea Centenarului Unirii şi al Presei Româneşti.)

Spun „interesate”, fiindcă altminteri puţini politicieni de la putere înţeleg că presa este cea care joacă un mare rol în detensionarea tensiunilor sociale. Nemulţumirile oamenilor sunt reflectate mai întâi în presă, iar dacă nu sunt băgate în seamă de putere, atunci acestea se manifestă în stradă. Şi e mai greu de făcut pace socială. Ştiu, puterea de azi nu agrează presa, care, în genere, este de opoziţie. Aşa se şi explică de ce şi-a dat concursul ca să dispară una câte una asociaţiile profesionale. Una câte una este mai uşor de trimis la plimbare, decât dacă ar sta de vorbă cu o uniune puternică, în faţa cărora politicienilor să le tremure genunchii.

În ce priveşte hibele noastre din interior, sunt atâtea că nu mi-ar ajunge toate cele douăsprezece pagini ale ziarului să le numesc. Nu-i vorba că, azi, o bună parte a presei nu mai este independentă, liberă etc. etc., dar e grav că nu mai este curată. Alergia la limba română, la gramatică, la cultură, la logică o nenoroceşte pur şi simplu. Avem, ce-i drept, şi tineri ziarişti talentaţi, cu vocaţie şi iubitori de adevăr, de cultură, dar avem şi destui purtători ilegali de condei şi de microfon care s-au strecurat în rândurile noastre şi ne fac breasla de râs. La Piteşti, nu sunt în măsură să spun eu cine sunt „ziariştii” care lucrează sub acoperire, dar văd bine că, deopotrivă în presa scrisă şi în ediţiile on-line, se „exprimă” mult prea liber mulţi neisprăviţi. Atât dpdv – ca să recurg şi eu la limbajul on-line-ului – al meseriei, al legilor ei nescrise, cât şi al bunului simţ. Nu dând cu toporul se face o carieră profesională, ci apelând la respectul pentru adevăr, pentru omul despre care scrii, chiar dacă uneori şi acesta este o pramatie.

Este nevoie, categoric, de o lege a presei. Utilă şi pentru presă, şi pentru societate. Reformarea presei nu trebuie lăsată să se facă doar în virtutea inerţiei, ci coordonată de ziarişti cu prestanţă, de jurişti cu prestanţă. Cum vor reuşi ei să ţină în ţarc jurnaliştii, care nu sunt altceva decât nişte capre negre ale societăţii ce vor să zburde libere, nu ştiu. Cine crede că ştie se poate exprima cât se poate de liber şi de necenzurat în paginile ziarului nostru!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio