Îmi plac polemicile, resping scandalurile. Îmi plac polemicile cordiale, în care respectul intelectual este asigurat de argumente..
De câteva zile, profesoara Cristina Tunegaru, din Bucureşti, a determinat, în presa vizuală, câteva „Breaking news”, dar cu tenta de a o pune eroină de scandal.
Lăudabil din partea ei, profesoara a amendat politizarea „cazului”, a admis – corect – că ceea ce i s-a întâmplat (revenirea titularului pe postul pe care dânsa suplinise) este legal, dar şubred este sistemul…
N-aş zăbovi aici, pe partea administrativă. Interesantă este dezbaterea pe care tânăra profesoară (atestată, prin notă mare, drept competentă) a generat-o prin atitudinea sa de profesor de limba şi literatura română, tocmai în privinţa sistemului. Un învăţământ care declară, de multă vreme, că se modernizează, că se reformează, primeşte logica reformatoare a profesoarei ca un şoc. În parte, pe drept cuvânt.
De la început, vreau să subliniez că ideea generală, de reformă din interior, adică de la catedră, de către profesor, „motorul” real al reformei, este foarte corectă. Mijloacele sunt, însă, mereu de discutat. Ca şi acum.
Zice C.T. că nu predă „poeziile lui Eminescu, «Amintirile» (lui Creangă – n.n.), baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici, nu dictez comentariu, nu arunc în braţe interpretări şi nu le cer să înveţe pe dinafară teorie literară despre genuri şi specii”.
Ce le cere, în schimb, profesoara, ce „predă”? …”Poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală, ca «Micul prinţ» sau «Cartea junglei», fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare”. „Poezii frumoase”! Este plină literatura română de ele şi nu cred că a te cantona la Magda Isanos ai atins maximum de gust! Cât priveşte „Micul prinţ” şi „Cartea junglei”, ele fac parte din farmecul lecturii, din obligaţiile… bunicului faţă de nepoţi, din – ca să reiau firul editorialului trecut – din „Cărţile care ne-au făcut oameni” (Dan C. Mihăilescu).
Sunt atâtea planuri pe care se poate discuta cu folos pe această temă: ce este bine, modern, să ştie elevul din literatura română. Pentru că spaţiul nu-mi permite dezvoltarea lor, am să încerc să atrag atenţia asupra câtorva: este corectă ideea de selecţie vs. încărcarea elevului; internetul oferă de-a gata comentarii-şablon (şi unii profesori ţin prea mult la comentariile lor, astfel că la un examen de admitere, „corectorul” n-a dat notă mare – pe drept! – unui comentariu învăţat pe dinafară, care n-avea nimic contribuţie proprie!); se ciocneşte aici ideea de a oferi cât mai multe informaţii, cu aceea de a-i produce elevului bucuria lecturii, descoperirea valorii (este, totuşi, şocant să te îndoieşti, aici, despre valoare, la Eminescu…); este de apreciat că este de acord cu „predarea” gramaticii normative, ca premisă sine qua non pentru o exprimare şi o scriere corectă!; ce ne facem, totuşi, cu programa şcoală? În faţa unui examen, elevii trebuie să aibă egalitate de şanse, adică să fi parcurs, toţi, programa legală; aici se poate discuta şi despre manualele alternative, în care – în unele! – se pierde din vedere vârsta elevului şi se aduce în prim-plan „deşteptăciunea” autorilor…
Solomon Marcus vorbea, criticând încărcarea programei, despre învăţământul „din plăcere”, adică despre bucuria elevului de a învăţa.
Ideea profesoarei C.T. este de înţeles prin prisma învăţământului creativ, formativ, în sensul stârnirii opiniilor proprii, al lecturii active, ferment al comunicării, al descoperirii.
Nu ştiu dacă va fi taxată drept judecată solomonică ideea, pe care o susţin, că, în unele privinţe, are dreptate C.T.; în altele – şi cei care ţin la programa şcolară (e drept, perfectibilă!) au dreptatea lor. Şi la literatura română, ca şi la alte discipline şcolare, este corect ca reforma să scuture puţin tradiţia, încremenirea. Aceasta – în serviciul elevului care ar fi, probabil (şi câte presupune acest cuvânt!) mai pregătit pentru societate.
O zicală latină ar fi potrivită în încheiere: „Non scholae, sed vitae discimus” (Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă). Da, şi predând altfel limba şi literatura română, poţi forma un elev apt la… examenele societăţii! Există o carte a lui John Gatto: „Cum suntem imbecilizaţi. Curriculum ascuns al şcolarizării obligatorii„.
… O altă faţă a acestei dezbateri…
Traian ULMEANU
3 Comentarii
Elena Delia Dumitricā
Preluat prea mult de ziare si de retelele online de socializare, acest caz a depasit limitele unei polemici de bun-simt si s-a transformat intr-un scandal. Eu am spus mereu ca , pentru a iesi din anonimat, anumite persoane provoaca valuri in jurul lor. Si cum la noi, la români, dau bine aceste aceste atacuri la adresa unor personaje politice sau a unor institutii cu o oarecare notorietate, ce poate fi mai bun decat o rampā de lansare ca aceasta ? Sa explicam putin: stimabila mea colega a inceput aceasta poveste prin a o ataca public pe Gabriela Firea, primarul Bucurestiului. Nu mi-e deloc draga in calitate de primar, o simpatizam mai mult cand era prezentatoare. Colega mea de breaslā stia ca va atrage in mod sigur „lumina reflectoarelor” si a tiparelor asupra ei, doar ca-i trebuia si ceva legat de propria meserie: programa scolara. Aici apar si afirmatiile legate de pierderea catedrei, desi se stie foarte bine ca, la intoarcerea titularului, suplinitorul pleacā( in orice tarā din lume). Aceasta lege nu a facut-o nici Firea, nici Ponta, nici Grindeanu, nici Johannis si lista poate continua. Deci amestecul politic aici „e sublim, dar lipseste cu desavarsire” (ca sa-l citez pe un scriitor din Haimanale, care nu-i pe gustul tematic si estetic al doamnei). Revenind la problematica programei,am observat ca inovatiei îi este imposibil sa coexiste cu traditia, in loc sa manifeste traditia acea rezistenta fireasca la inovatie. Asta inseamna ca inovatia nu se poate adapta la traditie si nu invers. De ce oare? Pentru ca aceia care refuzā rigoarea (in general) cred ca-si pot castiga libertatea si ca pot sa traseze itinerarii pentru ceilalti . Total gresit, refuzand rigoarea, nu vor reusi decat sa construiasca oarecum asemanator mesterului Manole (Ziua ce zidea/Noaptea se surpa.). Doamna a reusit sa elimine , astfel, din orizontul elevilor, exact acele texte si autori care contureaza profilul istoric, geografic si cultural al poporului român. Adica i-a invatat pe acestia cum trebuie sa se dea jos din cocotier, cum sa manance nuca de cocos, cum sa calareasca elefantii etc.. Nu-i nimic daca ei nu stiu ce inseamnā tei, pupāzā, mamaliga, mâte etc .. Ca doar noi traim cand in spatii intergalactice, cand in Africa, dar niciodata in Romania. Ca profesor de româna, le-am recomandat mereu elevilor texte si autori din bogata literatura universala, dar abia dupa ce am pus bazele unei culturi literare nationale, nu invers. Intr-o alta ordine de idei, niciodata nu am predat o notiune gramaticala fara sa apelez la texte din clasicii nostri: Creanga, Eminescu, Slavici, Caragiale. Pai unde gasesc eu exemple mai grāitoare pentru interjectie sau pentru expresii si locutiuni ca la Creangā? De ce sa le dau exemple de onomatopee de la elefanti, tigri si alte bestii de prin Africa, atata timp le avem pe ale noastre ? Nu vreau sa ma erijez intr-un acuzator sau critic al unui coleg de breasla, dar nici nu pot sa ma abtin, ca sa confirm. Ma gandeam ca nu cumva peste putin timp sa o vedem pe stimabila intr-un sindacat din invatamant (daca nu e deja…), dupa care sa faca saltul pe care l-a facut si Mitrea, devenind ministru al transporturilor. Ooo! Sper ca nu, altfel ne ducem de râpā de tot ! Daca as avea sansa sa-i adresez doua cuvinte colegei mele, i-as spune ca , daca profesoara ei de româna din liceu ar fi aplicat aceleasi principii cu ea, acum nu ar mai fi luat peste 9 la concursul de titularizare.
Elena Delia Dumitricā
Erata: atata timp cat le avem pe ale noastre .
Elena Delia Dumitricā
Editorialul ista
Îi cam mare pentru tine;
Epigonii au doar pista
Unui…tren ce nu mai vine.
De-i vei intalni pe Goe,
Pe Ionel si Catavencu,
Pe distinsa doamnā Zoe,
Amendati de nenea Iancu,
Sa le spui curat, în fatā,
Ca l-ai ingropat la Bellu.
Parcā-l vād, pe sub mustatā,
Luca le strigā :Apelul!”.