Cine dintre noi nu vrea să se asigure că e pe mâini bune? Mai ales când este vorba de sănătate. Unde inima e esențială, nu?! Și o să vedeți de ce.

Cunosc doi rectori de universitate, în dragul nostru de oraș, amândoi mândri de ce pot ei face pentru mediul intelectual. Amândoi sunt convinși că ”universitatea este inima cetății”, motiv pentru care, împreună cu UZPR, am inițiat, sub acest generic, dezbaterea de sâmbătă, de la Teatrul de vară. Unde au fost invitați câțiva candidați la funcția de primar. Reprezentativi! Cu gândul că educația, cultura trebuie să asigure substanța vieții noastre urbane și universitare. Și, mărturisesc aici, am aflat de la ei lucruri cu adevărat interesante pentru înflorirea vieții noastre spirituale la Pitești. Despre care am scris și vom mai scrie. La ziar. Fiindcă s-a văzut și se vede în continuare că au, fiecare, câte o inimă aprigă care bate intens și pentru viața de studiu.

Și acum să vă mărturisesc ceva și despre inima mea, pârdalnică altminteri. Asta și fiindcă, mai toți, trăim o teamă teribilă de spital. Mă număr, cu asupra de măsură, printre ei. Cum bine știți, de vreo șase luni Covidul și bolile asociate ne-au ”rupt” în două. Iar noi, ”rătăciți” printre ele, trăim o spaimă greu de imaginat. Și, mai ales, de făcut față. Unde? Evident, la spital. Dacă reușești să fii primit aici.

Așadar, de ceva vreme, inima mea a început să bată brambura. În termeni medicali, se cheamă că am fibrilație atrială, cum a stabilit un recunoscut medic piteștean, Radu Trâmbițaș. La care, ca să fii consultat, e musai să te programezi cu vreo două luni și ceva înainte. Eu, unul, am reușit și așa am aflat de fibrilație și de ideea medicamentului numit Eliquis. Care nu combate fibrilația, dar într-o anumită măsură previne infarctul. Bine, bine, dar de unde vine fibrilația? Cu această ”dilemă” mă prezint la o clinică, renumită cumva, a d-nei dr. Carla Alexandrescu, din Corbeanca. Localitatea de rezidență, dacă vă mai amintiți, a doi oameni faimoși: Adrian Năstase și Țânțăreanu. Îmi cer scuze că nu-i mai rețin numele mic.

Dar, la urma urmei, ca să supraviețuiesc, eu sunt preocupat, ca mai toți dintre noi, de cum să reintru în normalitate. Adică, să aflu cauza aritmiei inimii și s-o tratez. Cu medicamente, dacă se poate, iar dacă nu, apelând – vai mie! – la  by-pass-uri, la stenturi. Și uite așa, la un… pas de capitala țării, am fost ”împachetat” într-un tomograf. Care a mers o vreme, după care s-a oprit. De ce? Nu știu. Ce știu este că am fost trimis la Pitești să fac aici coronarografiape angiograf, ori, dacă nu, la Sibiu. Ce să fac? Cum e la noi, când ești la ananghie umbli la… ”pile”, dacă ai pe cineva. Iar dacă nu, se mai întâmplă și să mori cu zile. Știu că, la un renumit spital privat din Sibiu, ÎPS-ul nostru, Calinic, făcuse o reușită operație pe inimă, drept care îl sun și-mi promite că va vorbi cu eminentul chirurg cardiolog, Costache, fost ministru. Dar, cum nu prea am răbdare, a doua zi, de la birou, pun mâna pe telefon și-l apelez pe directorul și comandantul Spitalului Militar din Pitești, către care era făcută și recomandarea scrisorii medicale. Și, pe scurt, îi spun tărășenia.

Am surpriza să-mi răspundă o voce deloc aferată, Tudor Gheorghe, care-mi prezintă datele problemei. Adică, da, mă va interna să fac coronarografia. Dar înainte de toate, mi se va face testul Covid. Și, evident,  să aduc documentele de trimitere. O dată pe săptămână, vinerea, vine aici de la București dr. Pinte, care-mi va face intervenția. Bun, mă pun pe așteptat, timp în care prietenul meu, Marcello, aflând despre ce este vorba, îi telefonează doctorului cardiolog Alex Voican, iar pe mine mă ceartă efectiv că nu i-am spus ce-am pățit. De aici lucrurile mi s-au părut a fi destul de simple, de limpezi și de eficiente. Cu o cordialitate mai rar întâlnită, prietenul lui Marcello, adică medicul cardiolog Alex Voican, mă urcă pe aparatul numit angiograf – aflu că achiziția acestuia este ceva mai recentă, după cea de la ISU Argeș – se uită-n inima mea ca-n Biblie, îmi arată și mie vasele coronariene, fără să mă sperie. Deși, ulterior, aflu, că treaba nu-i chiar așa simplă cum pare unui neofit, că a fost și pe afară, că a lucrat în echipa care chiar l-a operat pe ÎPS la Sibiu, apoi la Constanța, iar acum se află la Pitești, la invitația insistentă a directorului spitalului.

De ce s-a întors acasă? Păi, chiar crede că a ajuns să facă performanță, iar Piteștiul este un loc unde se poate performa. Și, apoi, aici este acasă, alături de familie, de tata, care este și el medic ATI-ist, de colegii buni de la „Militar” – unul este Valentin Simon, pentru care subscriu din toată inima mea de care a avut grijă – de prieteni, de piteșteni, de argeșeni. Că toți i-s dragi și, cât poate el, își dorește să le mai prelungească viața. Măcar cu câțiva ani. Că și d-aia s-a dus la universitate. Care universitate, iată, era sâmbătă interesată să afle un primar capabil să pună în valoare  oameni utili orașului.  

P.S. Mi-aș dori din toată inima ca fiecare om suferind să fie primit, îngrijit și tratat, în orice spital din județ, așa cum am fost eu la Spitalul Militar de Urgență Pitești. Atunci putem vorbi cu adevărat de sentimentul că ni s-a livrat un pic normalitate, că nu ni s-a făcut nicio favoare. Chiar asupriți de  Covidul ăsta nenorocit, dacă avem boli asociate. Și din cauza cărora nu prea mai avem loc în spital.

Distribuie pe Facebook