De cum intri, pe sub poarta tradiţională de lemn, o boltă în faţa ţinutului Maramureşului, te stăpâneşte o tainică emoţie. De multă vreme voiam să ajung acolo; de când mă fascinase o fotografie din cartea de Istorie care înfăţişa un grup falnic de bărbaţi, cu explicaţia „Dacii liberi”. Am ajuns târziu; imaginile sunt de neşters. Maramureşul este ceva special, în care descoperi sufletul românesc. Este, de fapt – aşa trăieşti când pleci de acolo – un templu al românismului.
Şi nu este numai părerea unui „regăţean”, poate sentimental, ci o realitate tonică, una care te îmbărbătează şi-ţi dă speranţa că totul nu este pierdut. Nu este pierdut mai ales în aceste zile, în care fenomenul LGBT n-are cum să subziste aici, dar se dă în spectacol pe străzile Capitalei, în care politicianismul de Dâmboviţa se îndepărtează de românism, de ţară, de români, veştejeşte suflete, credinţe, îmbrăţişează atitudini străine.
Luptele, străine de interesul ţării, din interiorul PNL, contrastul teribil dintre ce afirmă liderii (economia cu cea mai mare creştere din UE, creşterea veniturilor populaţiei, în timp ce preţurile la bunuri de primă necesitate au luat-o razna, ca şi serviciile etc.) şi realitatea de ţară pe tobogan te întristează. Românul nu se mai poate bucura nici când natura (a fost sezon propice făinoaselor) ne-a dat cea mai mare producţie la grâu: preţul pâinii – paradoxal – este în creştere!!! Şi aşa asediul Coronavirusului şi, acum, al Deltei produce destule ameninţări la adresa securităţii persoanei, a populaţiei în general.
Am găsit scăpare în amintiri legate de această insulă a moralităţii, a spiritualităţii româneşti, în care îmi mutasem de multă vreme sufletul. Scriind astăzi despre ea, simt că iau o gură de oxigen, după aerul pe care ni-l ia politica în exces, cum se practică pe la noi.
De la Vişeul de Sus, unde am stat la un gospodar între gospodari, plecam în fiecare zi. A fost o excursie de documentare în care am găsit explicaţia unui om special – moroşanul: cinstit, corect, muncitor, cu dragoste de ţară, cu panglica de tricolor în ţinută şi în inimă, gospodar, mândru de el şi de munca sa.
Chiar dacă şi aici simţi ceva din pandemia politicianismului, omul simplu îi întoarce spatele. Pleacă dis-de-dimineaţă, la cosit, îşi vede de gospodărie, nu întinde mâna la nimeni şi iese duminica, în straie de sărbătoare, sub poarta casei sale, ca sub un arc dătător de viaţă. Trebuie să te grăbeşti să-l saluţi pe moroşan, altfel ţi-o ia înainte, obişnuit să respecte şi să fie respectat.
Printre sutele de cruci albastre ale Cimitirului Vesel din Săpânţa îi cunoşti şi mai bine firea. Pentru moroşan, moartea este o trecere, nu tristă, ci în spiritul dac, optimist, ironic. Epitafurile arată viaţa celui decedat şi motivul morţii; „veselia” vine de aici, din firescul cu care se trece „dincolo”. Întemeietorul, Stan Ioan Pătran, un reper în cultura lemnului din Maramureş, este şi el ironic, detaşat: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacră-mea/ Trei zile de mai trăia/ Zăceam eu şi cetea ea”.
În cimitir se înalţă, falnică, o biserică din piatră şi cărămidă, de 77 m. Mai înaltă cu 2 m decât cea din lemn, de la Săpânţa-Peri, pe trei nivele, cu o cruce înaltă de 7 m. Este un simbol al bisericilor maramureşene din lemn. Parcă o replică mândră a vicisitudinilor prin care au trecut ortodocşii – români şi secui – când generalul Adolf Buccow închidea şi distrugea mănăstirile ortodoxe. Un episod pe care maramureşenii l-au trecut prin luptă şi nesupunere, nerenunţând la credinţa străbună, fără să plece capul şi să-şi trădeze neamul.
Case curate, pe frontispiciul cărora este Tricolorul, păşuni cosite, în care fânul este păstrat şi mai bine decât pe la noi, gospodării prospere, pe care le cunoşti, pentru că ospitalitatea şi generozitatea moroşanului sunt proverbiale.
Îţi trebuie mult timp să cunoşti bisericile din lemn. Cine ajunge la Ieud Deal o vede pe cea mai veche dintre ele, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Aici a fost descoperit „Codicele de la Ieud” care trece drept prima mărturie a limbii române, înainte de scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung.
În Maramureş, europenizarea a adus pe la porţile oamenilor maşini străine. Multe; moroşanul a plecat la muncă, în Occident, dar nu şi-a lăsat casa de izbelişte.
