Iniţial, n-am vrut să scriu despre acest subiect. Mi se pare fals, sau greşit, sau abject, oricum, total paralel cu cine a fost Florin Halagian, omul tras parcă în ţeapă de un ziarist. Dacă eşti cavaler, dacă eşti om, nu dai în omul îngenuncheat de viaţă şi nicidecum în semenul care a murit! Acesta nu mai are cum să se apere, nu mai are şansa dialogului din care să reiasă adevărul şi rămâne jumătate de discuţie: cea a jurnalistului, departe, din acest motiv, de deontologia profesională şi care oferă cititorului „adevărul lui” („Gazeta Sporturilor”, 13 august).

Colonelul Mihuţ este „torţionarul” la care face referire gazetarul de la „G.Sp.”. Nu-i dau numele din două motive: 1. n-am de ce să-l fac cunoscut (cum şi-a dorit, de fapt, confecţionând două piste care nu se întretaie: fotbalistul şi „torţionarul”) şi 2. n-o să confund niciodată brandul „G.Sp.” cu acest jurnalist „no name”. Mă mir chiar cum, în numele libertăţii presei (o cucerire de aur, fără de care nu se poate vorbi despre presa adevărată), apare, de fapt, o blasfemie nemeritată la adresa unui nume care a intrat (cu fapte, cu realizări de vârf şi recunoaşteri în breaslă) în istoria fotbalului românesc.

Toţi cei care i-au recunoscut meritele – în martie a.c., când a împlinit 80 de ani, şi acum, când a plecat la cele veşnice – sunt numiţi „nostalgici”. Probabil, în ceaţa densă, care-i împiedică vizibilitatea, tot astfel vor fi taxate aceste rânduri… Nostalgie este, oare, când recunoşti meritele profesionale ale unui om?!? Când acel om, plecat în altă lume, lasă în urmă, ca moştenire, trei titluri de campioane naţionale, o carieră de excepţie, jucători descoperiţi şi impuşi de el? „No name”-ul care se agaţă ca musca la arat (învăţătura acelei fabule) de un nume stimat în lumea fotbalului îl face pe Halagian „crescut la clubul Securităţii”. Da, Halagian a început, ca fotbalist, la echipa Ministerului de Interne.

După ’89 s-a cerut ca Dinamo şi Steaua să fie scoase din campionatul intern, pe motiv că, în calitate de reprezentante ale Internelor şi Armatei, s-ar bucura de avantaje. Avantaje au avut: o bază largă de selecţie, putere financiară, putere (chiar discreţionară) dată de influenţele generate de oameni din cele două instituţii de forţă ale statului.  Ce faci însă cu jucători ajunşi emblemă pentru fotbalul românesc: îi arunci, îi împroşti cu noroi, pentru că la un moment dat au fost conduşi de oameni ce s-au dovedit a fi… neoameni?

Nu vreau să deschid o listă lungă, începând cu Mircea Lucescu.

Fotbalistul – şi înainte de ’89 şi după ’89 – are un singur criteriu, când se referă la conducătorii de cluburi: sunt buni dacă asigură continuitatea primirii drepturilor salariale. Pe „torţionarul” Mihuţ istoria l-a pus la locul cuvenit. Halagian, referindu-se la el, ca preşedinte de club, n-a avut poziţie politică, apreciind faptul că a condus într-un fel clubul. Nicidecum! Cât priveşte „nemeritele” lui Halagian la formarea acelei echipe Steaua, care avea să câştige, în 1986, CCE, jurnalistul face iarăşi o nedreptate, de care Halagian, plecat dintre noi, n-are cum s-o veştejească în limitele adevărului. Nu ştiu câte meciuri „de-ale lui Halagian” a văzut ziaristul de la „G.Sp.”. Nu ştiu cât de bine l-a cunoscut ca om şi antrenor pe Halagian. Acesta mi-a spus despre „tărăşenia” de la Steaua: „Câţiva colonei aveau obiceiul să stea pe bancă cu mine, în timpul meciurilor. Le-am interzis s-o mai facă şi asta, probabil, m-a costat”… Nu mai este Halagian, din păcate, să-mi confirme informaţia!

Închei cu o concluzie: orice istorie a fotbalului românesc, orice ierarhie a acestuia nu poate trece peste locul merituos, de frunte, pe care-l ocupă prin realizări, nu prin referiri encomiastice, antrenorul Florin Halagian. Fie-i ţărâna uşoară!

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio