Încerc un sentiment de frustrare cum rar mi s-a întâmplat. Și, iată, s-a întâmplat acum, când dragul nostru de actor Emilian Cortea a părăsit definitiv luminile rampei numită viață. Scriu definitiv, fiindcă altminteri o făcuse de vreo șapte ani, dezgustat, dacă nu greșesc eu, de căderea în derizoriu a meseriei practicată în cutia magică. Și, la urma urmei, dezgustat de prăbușirea multora dintre orizonturile noastre de viață.
Eu unul, în ciuda vârstei care nu iartă pe nimeni, l-am văzut pe Emilian Cortea mereu tânăr. Chiar și când se încumeta să joace sau să pună în scenă texte din ălea grele, d-ale lui neica dumnealui Caragiale, cel care a înțeles și a reflectat mai bine decât oricine altul esența lumii românești. Tânăr, pentru că ,,purta” cu adevărat o față de tânăr jovial, de june prim pe scenă, iar, pe de altă parte, tânăr, fiindcă ideile novatoare de care era înaripat sunt, nu-i așa, tinere. Pe chip purta, așa l-am văzut eu, ideea nemuririi. Pe care a slujit-o mereu devotat, cu încredere în valorile clasice, în profesionalism și autenticitate.
Dar, și spre marele meu regret, asociat multor altora, moartea nu l-a iertat, ba chiar l-a curtat, fără să i-o arate. Pe bune, chiar nu știm de ce s-a stins așa de repede. Poate pentru că a trăit intens și a ars ca o lumânare de la ambele capete. Dar, cine știe – vorba ierarhului Calinic – toate lucrurile, ca și toate ființele, își au vremea lor. Vremea lui Emilian Cortea s-a stins sub cerul ăsta pământesc, la ceas de toamnă, ca să răsară, poate, pe alt cer al spiritelor hăruite să trăiască într-o viață mai multe sute de vieți. Cum se întâmplă la actori. Care actor, Emilian Cortea, poate a spus ca și Cicero: ,,Nu vreau să mor, dar dacă-s mort nu-mi pasă”. Și sigur că nu-i pasă, că experiența asta a trăit-o dramatic pe scenă.
Că poate și de pe scenă am empatizat cu el. Eu am luat în serios gazetăria, el actoria. Nu de când scriam cronică dramatică. Mai demult, pe vremea când, profesor fiind, la Șuici, eram distribuit, ca amator, în rolul ,,studintelui în drept și publicist Rică Venturiano” din ,,O noapte furtunoasă”. Se bănuiește că dragul nostru de actor, retras la țară, ar fi dus o viață liniștită ,,en retraite” și doamna cu coasa l-ar fi răpit linștit și împăcat cu sine.
Așa bănuiește consoarta, dar cine știe câte ,,nopți furtunoase” n-o fi trăit dragul nostru de actor, de-al nostru, de aici, din Argeș, de la Schitu Golești, nu doar când a montat ,,Noaptea furtunosă”, ci și când, în cuptoarele subconștientului ,,simțea enorm și vedea monstruos”, ca și Caragiale, dând chip pe scenă unor idei dramatice, făcându-le să trăiască aievea în închipuirea noastră, deopotrivă ca actor, ca regizor, ba uneori și scenograf. A avut teatrul în sânge, l-a servit cu dăruire și patimă, slujit de talentul care-i prisosea și din care a făcut risipă. Cu generozitate, cum generos a fost și cu colegii, și cu publicul, și cu toți cei ce-l înconjurau cu dragoste.
Reamintindu-mi-l pe scenă, tânăr, elegant și scrupulos totodată în mai tot ce făcea, fiindcă era adeptul stilului clasic, parcă mă văd la rândul meu pe scândură, în rolul lui Rică Venturiano, derutat de gramofonul care nu vrea să cânte și pace. În comedia caragialiană, Emilian Cortea, care a realizat și scenografia excelentului spectacol ,,O noapte furtunoasă”, a făcut din gramofon o ,,figură” cheie, extrem de sugestivă, de grăitoare. Dar, la Șuici, gramofonul împrumutat de la veterinarul Ionescu, altminteri bucureștean get-beget, n-a vrut să spună nici pâs. Noroc că a fost pe fază interpretul lui Chiriac, care a făcut abstracție de ajutorul muzicii de inimă albastră, și a răcnit visceral, cât l-au ținut plămânii: ,,Te duci la Iunion să te curtezi cu amploiatul? Vreau mai bine să mor!”.
Și interpretul lui Chiriac de la Șuici, n-a murit, pe scenă, acum mai bine de o jumătate de veac, dar Actorul de la Teatrul ,,Al. Davila” de la Pitești, pe numele lui Emilian Cortea, a uitat că nu mai este pe scenă, ci-n viață, în casa lui nouă de la Rucăr, și a murit cu adevărat, fie-i numele binecuvântat!
Greșim sau nu, a fost, deopotrivă pentru el și pentru noi, o moarte furtunoasă! Nu de-o noapte, ci de-o viață! Căci altminteri începem să murim de când ne naștem. Și nu ne întreabă nimeni, dacă vrem au ba să trăim. Emilian Cortea a luat în serios viața și a trăit-o autentic în toate pliurile ei. Mai luminoase ori mai întunecate. Fără alura vedetei, ci cu firescul omului obișnuit. Nu cu trucurile obișnuite scenei. Căci, oricâte trucuri ai ști, moartea nu poate fi păcălită.
