Da, așa a fost profesorul și scriitorul Mihail Diaconescu: o minte atotcuprinzătoare și un suflet de om ales. De o erudiție copleșitoare. Un excepțional magister pe care m-am străduit cât am putut să nu-l fac de râs. Că i-am fost și student, și redactor la Revista „Argeș”.

La Șuici, așezare splendidă, unde eram profesor, mă trezesc cu un telefon: „Dragă Golescule, n-ai vrea să vii să lucrezi la Revista Argeș? Era o invitație lansată de cel care tocmai punea bazele unei publicații de cultură în Argeș. Inutil să vă spun că eram gata să ajung la Pitești a doua zi, dimineața, dar mi-a lăsat răgaz o săptămână.

Era firesc să nu-l fac de râs pe tânărul dascăl, acum și el făcător de revistă pe plaiurile Argeșului mioritic, unde se circula cu spiritul în buzunar. Surprinzător pentru mine, în primul an de gazetărie, oamenii nu erau atât curioși de cum scriu eu la revistă, cât dacă sunt rudă cu Goleștii. Primul care m-a întrebat direct a fost Baruțu T. Arghezi, căruia, la repezeală, i-am spus că sunt ruda săracă și obscură. Cu vorba asta am scăpat până-n ziua de azi, când adorata lui soție, d-na Corina, mi-a mărturisit – solicitându-mi aceste rânduri pentru o revistă din Ardeal și pe care i le datorez pentru 8 noiembrie, zi de naștere și onomastică totodată – dorința lui Mihai, când o fi să treacă la cele veșnice: primul pe care să-l anunți e Golescu, că știe el ce trebuie să facă. Și, amărâtul de mine, n-am făcut mai nimic, fiindcă, în primăvară, era stare de urgență, iar la slujba de înmormântare nu erau permise decât opt persoane. Or, Mihail Diaconescu avea mult mai multe rude, ca să nu mai vorbesc de prieteni, de sătenii din Vulturești care l-au socotit întotdeauna ca fiind al lor. Cum l-au socotit și pe Țutea, cei de la Boteni.

Stau și acum și mă întreb ce să fac în memoria strălucitului meu dascăl, un înalt reper uman, civic și moral, care, într-una din dedicațiile sale, mă socotea ”camaradul lui de idealuri, coleg și prieten drag”? Păi, întâi de toate, ar trebui, în ce scriu, să fiu ”scurt și îndesat”, cum zicea Arghezi. Iar eu deja m-am lungit. Motiv pentru care ar trebui să nu iau în seamă dihotomia pe care ne-o făcea la seminar când trebuia să ne prezinte un scriitor: omul și opera. Opera lui Mihail Diaconescu e monumentală. Pentru ea a fost propus la Premiul Nobel. Ce să mai spun eu aici, un jurnalist de duzină – chiar dacă M.D. scria ”de mare vocație” – care și-a publicat și el câteva cărți în siajul lui Mihail Diaconescu, urmându-i îndemnurile și sfaturile utile? 

Păi, dragul de Mihail Diaconescu, profesorul, scriitorul, filozoful, esteticianul ș.a.m.d. mi-a luminat calea în viață. Cu inteligența și bunătatea sa. Cu elocința sa. Cu capacitatea sa euristică, cu modelul său sincer de a trăi și gândi românește. Cu inteligența sa copleșitoare. Mereu te uimea. Orice subiect, orice temă îi erau la îndemână. Mereu era gata să facă o incursiune doctă în istoria artei ori în teologia ortodox-creștină. Așa mi-a marcat viața, că eu nu pot să spun creația, cum se poate spune despre cea a marelui om de cultură, ale cărui cărți nu încap într-o bibliotecă. 

Cărți de profunzime, de esență, rafinate, de vibrație patriotică, de mare calitate, care n-au cum să nu te cucerească vorbindu-ți, de pildă, despre fenomenologia spiritului. Cărți de rigoare, așa cum i-a fost și viața. Care viață stă acum pe temeiuri de cărți substanțiale și, mai ales, morale. Cele mai multe, contra lichelelor care-l atacau pe Eminescu, ”încrâncenați în atitudinile lor antinaționale, antitradiționale, anticreștine, antiromânești”.

Cum să nu mă simt atras și atașat sufletește de un asemenea giuvaer uman, care mi i-a predat pe Blaga și Arghezi, pe Constatin Rădulescu Motru? Cu tainele și minunățiile lor! Și pentru care mult îi sunt dator. 

N.R. N-o să mă credeți, culmea! Pun capăt acestui text și mai scot o carte din raft, ”Icoane din trecut și de azi. Portrete, evocări, mărturii”, editată în 2017 la ”Magic Print”. Să văd cum evoca, cum portretiza Mihail Diaconescu. Și, uite așa, dau peste patru pagini cu titlul ”Mihai Golescu și Mihai Ungheanu – forța revelatoare a dialogului”. Citesc și tare mă uimesc. Cum să nu fiu dator unui asemenea om, cum să nu te rogi pentru el?! Acum când el a plecat, dar numele și cărțile i-au rămas pentru eternitate!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio