La Verneşti, după amiază de vară. Am tras, de dimineaţă, câteva poloage în iarba crescută deja prea mare şi m-am aşezat la odihnă, sub un nuc. Din curte mă strigă cineva. E vecinul meu, Cătălin, care mă anunţă că a venit ÎPS Calinic. Mă bucur şi-i ies în întâmpinare. Dar cât am întârziat eu să pun ceva cuviincios pe mine, ierarhul profită de invitaţia vecinului de a-i binecuvânta casa nouă.

Mai bine de trei ceasuri, după ce am dat roată clădirii pe exterior şi pe interior, bucurându-ne de perspectiva ce ni se oferă de pe cele trei balcoane ale casei vecinului, către Cozia, către Negoiu şi Curtea de Argeş, stăm la taifas. Despre credinţă, despre cele lumeşti, despre cărţile scrise de arhiepiscop, despre Voltaire, despre Pico della Mirandola care susţinea că ştie tot ce se poate şti şi încă ceva pe deasupra. Oare? Ce putea să mai ştie? – ne îndoim cu firească mirare. În fine, despre jurnalul lui N. Steinhardt unde scrie că a copilărit pe la Clucereasa şi că „singurul lucru făcut de mâna omului şi ajuns în cer este stigmatul de pe mâinile, picioarele şi coasta Domnului”. Peceţile răstignirii, nu?! Şi mai scrie că venirea Domnului pe pământ n-a rezolvat nici problemele lumeşti, n-a dezvăluit nici tainele universului, n-a realizat nici schimbarea oamenilor. Dar – şi acest dar este foarte important! – avem un Dumnezeu, iar soarta noastră nu-i este indiferentă.

Iată o concluzie optimistă, mai ales că Iisus Hristos spune că n-a venit pe pământ ca să judece lumea, ci doar s-o mântuie. Şi, de la această afirmaţie, vine întrebarea dacă avem de a face cu o lume mântuită sau mai rău bântuită de duhul păcatului, mereu în suferinţă. Iar pe evreul Steinhardt, proaspăt ieşit din puşcărie, creştinat, situaţia îl obligă să mărturisească spăimos că nu-i e frică de ceea ce Dumnezeu va face cu el, ci, mai degrabă, de ceea ce va face el cu el însuşi? Prin urmare, ce vom face noi, oamenii, cu noi înşine? Iadul nu înseamnă că omul a încăput pe mâinile lui Dumnezeu, ci că e pe veci predat lui însuşi.

Asta este, la urma urmei, problema care se pune şi astăzi în chestiunea credinţei, fiindcă omul continuă să se îndumnezeiască, dar, în egală măsură, omenirea se şi dezdumnezeieşte. Deşi tot ce se mişcă în această lume mişcătoare „este învelit în Dumnezeu”, cum spune primul verset din Isha Upanishad. O fi, dar în epoca tehnoumanismului, voinţa umană este socotită a fi cuiul de care atârnă întregul univers. Este liberul arbitru, lăsată aşa de Dumnezeu. Voinţă care nu-i uşor de identificat. Când încercăm să ne ascultăm pe noi înşine, să depistăm scânteia divină din noi, suntem copleşiţi de o sumedenie de voci contradictorii. Şi de aici, îndoială, căutare, credinţă şi din nou îndoială asupra religiei şi ştiinţei, asupra puterii şi modului de a înţelege şi defini sensul vieţii. Singurul care nu s-a încumetat să închidă cercul, să aibă o certitudine, a fost marele Shakespeare cu dilematicul său „a fi sau a nu fi”. E mai bine să fim sau să nu fim? Cu Dumnezeu sau fără El? Cum e ispitită să gândească peste jumătate din omenire, azi, dacă este să ne luăm după statistici.

Ca să mă facă să înţeleg mai bine, cărturarul şi mai apoi arhiepiscopul care a redevenit student la teologie mă pune să definesc omul. Este sau nu creaţia lui Dumnezeu? Am nevoie de cele cinci simţuri ca să-l aflu pe Dumnezeu în mine sau în afara mea? De acord, simt eu nevoia să replic, dar religia a fost cea care a adus sacrul în viaţa noastră, ne-a spus povestea biblică a creaţiei. Care poate fi doar o poveste, nu? Cum o poveste, de-a lungul timpului, este şi teoria evoluţionistă a lui Darwin, şi capitalismul, şi socialismul, şi fascismul etc. O poveste fetişizată ca o religie, dacă propovăduitorul este Marx, Lenin, Hitler, care au venit să ne spună cum salvează ei lumea de suferinţă. Şi n-au salvat-o, dimpotrivă, au afundat-o şi mai rău. Dacă e să luăm de bun ce scrie un alt evreu, Harari, în „Homo Deus”.  

Cum peripatetismul nostru mi se pare niţel cam uscat şi puţin deplasat pentru cei doi băieţi frumoşi ai lui Cătălin, care stau şi ascultă cuminţi, îl rog pe cărturar şi totodată pe omul lui Dumnezeu să deschidă cartea „Mai citeşte o dată”, care face parte din opera integrală a maestrului. După modelul Bibliei, unde se deschide pagina, asta îţi este scris. Lui Alexandru, băiatul cel mare al lui Cătălin, îi cade ceva despre mişcare şi respectarea legilor, care pare că i se potriveşte de minune, el fiind şofer pe o maşină colindătoare prin toată Europa. Celui mic, Petruş, cartea i se deschide la „examenul cel mai important din viaţa noastră”, pag. 303, iar ca un făcut băiatul, care dă bacalaureatul, ne spune că ar vrea să meargă la şcoala de poliţie de la Câmpina, unde are de susţinut chiar un examen greu. Las’ că examenul de care vorbeşte cartea este despre „pregătirea pentru marea întâlnire cu Dumnezeu”. Mie mi-a căzut atâta umbră, câtă lumină, de mă lasă tot nedumerit, lui Gabi, o vrednică gospodină, care merge şi la serviciu, i-a picat ceva despre datoria de respectare a rânduielilor, de „Euharistică”, de împărtăşanie, că mai că-mi vine să zic că le-a potrivit aşa Înalt Preasfinţitul. Dar n-avea cum, fiindcă în afara mea, cu ceilalţi făcuse cunoştinţă pentru prima dată. „Jocul” ne prinde pe toţi, este interesant, şi nu m-aş mira ca, la o nouă venire la Verneşti, să mă pomenesc cu nu ştiu câţi vecini în curte care doresc să li se citească destinul. Destin în care biserica nu crede. Şi atunci să-l văd pe slujitorul bisericii pe unde scoate cămaşa! Tot aşa cum a făcut-o Iisus când a fost întrebat dacă se cade să plătească bir împăratului roman, iar El vorbeşte de un singur şi mare împărat, Dumnezeu. Iisus, înţelept, le-a răspuns celor ce-au vrut să-l încurce: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu”.

Ceea ce, pe cale de consecinţă, încercăm să-i dăm şi noi cititorului de editoriale. Acolo, o idee, un mesaj despre lumea în care trăim şi care e mai mereu în dilemă: cui să-i acorde încrederea? Celor de la putere ori celor din opoziţie?

Distribuie pe Facebook