Cred că de mult timp, în sala Filarmonicii din Piteşti n-au răsunat, atât de îndelung, aplauzele spectatorilor. A fost răsplata, pentru orchestră, pentru Cezar Ouatu şi Mediana Vlad, pentru concertul special de Paşte, pe care ni l-au oferit, cu „Stabat Mater” („Stătea Mama”), de Giovanni Battista Pergolesi. Ceva special, profund, emoţionant, din registrul căruia dau, nu chiar la întâmplare, un citat: „Maică Sfântă, dă-mi aceasta: fă să port în piept năpasta rănii Răstignitului. Ce chin Cel născut de tine a-ndurat şi pentru mine!”

Sub ninsoarea divină, de petale, din sanctuarul pomicol al Argeşului, sub renaşterea Naturii, sărbătorim Învierea Domnului, aşteptând ca Lumina Lui să ne fi pătruns sufletele. Mai mult nelinişte şi aşteptare în jurul nostru. Fiorul este cu atât mai profund, cu cât vine să estompeze, atât cât se poate, agresivitatea din societate, duşmănii, gălăgii de dimineaţa până seara, alimentate de o politică pe cale să-şi piardă raţiunea, adevărata ei identitate.

Apostolii acestei epidemii, unii de o fragilitate intelectuală evidentă, dar cu căi vocale călite, au tulburat şi ultima săptămână, dând alt sens Săptămânii Patimilor.

De aceea, gândul meu a adăstat adesea în liniştea din Ţara Maramureşului, acolo unde urmaşii dacilor liberi impresionează întotdeauna. Acolo unde, în umbra maiestuoaselor lor Porţi, cu steagul României deasupra capului (fără să fie vreo sărbătoare, fără vreun ordin de undeva), o moroşancă vârstnică te învaţă salutul lor: „Lăudat fie Iisus!” La care se răspunde – „Lăudat să fie în veci, amin”. Este replica binecunoscutului „Doamne ajută!”.

Moroşanul e aprig şi drept, cum e aprig şi la muncă. Munceşte de dimineaţa până seara: la câmp, la vite, în gospodărie, dar e bogat. Bogat în muncă, bogat în merinde, bogat la suflet, că primire ca moroşanul rar ai să trăieşti! Multe maşini străine, semn că tinerii au plecat la muncă, mai spornică, în ţări vestice. Pe frontonul intrării la pensiunea unde am tras scria cu mândrie: „Am fo şom si” („Am fost şi-om fi”).

De câte ori răutatea, agresivitatea, prostia vor să-şi facă loc pe drumurile pe care mă aflu întâmplător, îmi vine în minte şi am în faţa ochilor Poarta maramureşeană… Ca o protecţie, ca un balsam, ca un leac, ca o nădejde de mai bine. Nu le deschid Poarta! Am bătut la ea şi ni s-a deschis într-o vară. Aşa cum, plecând de la Săpânţa, din Cimitirul vesel, dobândeşti o altă dimensiune a Vieţii şi a Morţii, ca şi la poalele bisericii de mai încolo – Săpânţa Peri – cu turla ei cea mai înaltă (a unei biserici din lemn, din Europa), urcând semeţ, parcă spre culmile Domnului…

Smerenia, simplitatea, credinţa, parcă şi un pic de mai multă iubire au luat locul, de Sărbătorile Pascale, gălăgiei cablate în care trăieşte, din păcate, românul în ultima vreme, sub imperiul falsurilor Breaking News, Senzaţional, Ultima oră, Dezvăluiri, Surpriză de proporţii, Şoc! şi al altor făcături. Trag nădejde ca Insula aceea să rămână liberă de aceste nimicuri…

Să rămână Insula de Frumos, de puritate, unul dintre locurile sfinte ale românilor.

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio