Înainte de a fi profesor, ori gazetar, m-am delectat destulă vreme cu meseria de cititor. Una dintre cele mai pline de învățăminte! Pe care văd că o cultivă azi, cu asiduitate și sagacitate, mulți din tânăra generație. Doar că nu-și mai proptesc ochii pe pagina de ziar ori de carte, ci pe dreptunghiul lucios al telefonului. Pentru mine gestul ăsta e cumva paradoxal, ceva de genul „noaptea minții”. De ce? Păi, potrivit ultimelor statistici, de-a dreptul alarmante, aproape jumătate dintre copiii de școală nu știu să citească, sunt analfabeți.

Din două, una! Ori statistica asta umblă cu pantahuza și cu șoalda, ori copiii ăștia ai noștri afectează priceperea la citit mai abitir ca parlamentarii, când se întrec să ne prezică viitorul în foile de… ceapă. Ce-i drept, mă dumiresc eu într-un târziu, copiii ăștia ai noștri – nu ai altora! – știu să citească, pe telefon ori pe tabletă, doar iconografia și numerele, nu cuvintele alcătuite din douăzeci și ceva de litere câte are alfabetul limbii române. Astea-s mai greu de învățat, cum e și tabla înmulțirii! Prin comparație, mă întreb, săracii copii japonezi, la ce chin or fi supuși să învețe câteva zeci de mii de semne câte are „alfabetul” lor? Care se bizuie pe cel vechi chinezesc și ating grade de complicație grafică diferite. Complexitate care crește pe măsură ce te afunzi într-un domeniu sau cu cât nivelul discuției este mai abstract. Cumplit meșteșug de tâmpenie, vorba lui Creangă.

De unde știu eu chestia asta? Păi, de la citit mi se trage și mie! Și de la dl Liiceanu, care simte nevoia să spună – în cartea „Ușa interzisă” – ce băiat dotat are, de vreme ce, aflat la studii în Japonia, nu s-a simțit „singur ca o găină într-o grămadă cu lemne”, n-a dezertat acasă, ci s-a pus cu burta pe carte. A „buchisit” până a reușit performanța să fie singurul alb alături de şase studenți japonezi care și-au luat masteratul la celebra Universitate Todai din Tokyo. Asta și pentru că a fost „devorat” de pasiunea orientalilor de a afla răspunsul la întrebările ultime.

Păi, cred eu, de pasiunea asta suntem și noi devorați, chiar dacă nu știm toți japoneza, chineza, vietnameza ș.a.m.d. Normal ar fi să știm cât de cât limba română. Limbă cu care, vedem bine, nu se iau la trântă doar copiii noștri, cei care merg curent la școală, când îi lasă virușii, să învețe carte. Cu biata limbă română se iau de păr mai ales aleșii noștri din parlament. Care, deși ar trebui să fie cei mai buni comunicatori, se luptă cu ea precum, scuzați de vorba cea proastă, porcul cu dovleacul. Sigur, eu unul n-am pretenția să fie niște atleți ai spiritului, nici să aibă elocința la bară a unui Delavrancea ori Take Ionescu. Ultimul, nu atât om de litere, cât avocat și om politic, a fost un geniu al elocinței! N-am pretenția, Doamne ferește, nici să-l imite pe Iorga, un om care a umplut o epocă! Cum își amintește C-tin Beldie – un cvasiargeșean originar de prin Mălureni, în „Oameni văzuți de aproape” – făcea pe jos, kilometru după kilometru, cu ghiozdanul doldora de cărți. Le citea pe lumină și apoi le dădea oamenilor „sfaturi pe întuneric”. Să prindă drag de carte, de lumina ei, de înțelepciunea ei.

Cumva, lucrurile se întâmplă pe dos la politicienii noștri. Nu la toți, ci mai ales la cei de mâna a patra. Când e să umble la citit și scris, la rostit limba română. Nu trebuie să fii prea învățat, să știi că o idee, cu cât este mai bine spusă și expusă, mai apăsat, mai convingător, cu atât interesul și audiența sunt mai mari. Asta, bineînțeles, dacă nu schilodești limba română, dacă nu fracturezi logica și gramatica, dacă ții cât de cât în frâu verbul care nărăvaș o ia razna și te dă de belea. Cum de belea te dau, la scris, subiectul și predicatul propoziției între care pui virgulă pentru că aici ai făcut o pauză de respirație. Bine băga de seamă cineva că o parte a oamenilor trăiesc „în partea de sus” a limbii, acolo unde spiritul „ajunge în unduire”, cântând, plutind, dansând, jubilând, iar alții înoată în partea „de jos”, unde stăpânesc iabraș doar câteva cuvinte: ”vreau”, ”mi-e foame”, ”du-te”, ”sună-mă”, ”cât costă?”, ”ai bani?”. Aici se dau în stambă și sudalma, și invectiva, și promiscuitatea de idei, și ”măturile care stau de vorbă”. Da, da, stau de vorbă într-o carte a lui Radu Paraschivescu. Cum care Paraschivescu? Ăla, pasionatul de superlative, care are curajul să se întrebe ”ce se întâmplă cu creierul dacă înveți cuvinte noi în timp ce faci sex?”.

Chiar, ce se poate întâmpla? Merită de cercetat, de experimentat și de aflat. Mai ales pentru cei care nu au prins drag de ”partea de sus” a limbii. S-o afle și, vindicativ, s-o rostească în Parlament. Spre deliciul asistenței care, și ea, se complace s-o audă sau să citească. Să citească, vorba lui Borges, căruia îi plăcea să spună că se mândrește mai degrabă cu cărțile pe care le-a citit, decât cu cele pe care le-a scris. O fi fost și el un analfabet?

Distribuie pe Facebook