Într-o emisiune televizată, ministrul Muncii, Olguţa Vasilescu, invitată cu ocazia Zilei Muncii, a spus că tinerii studioşi ar trebui îndreptaţi către profesii practice şi că nu mai este nevoie de filosofi şi poeţi.

Vasilescu a mai declarat că ministerul pe care îl conduce a tăiat mai multe locuri pentru masterat şi doctorat de la unele „facultăţi culturale” şi le-a suplimentat pe cele politehnice. Când am auzit această declaraţie, am rămas perplex!

Persoane precum Olguţa Vasilescu ne fac să nu mai înţelegem nimic din ce se întâmplă în lume. Olguţa este o femeie lipsită de poezie. Or, să observi oamenii şi să le surprinzi o expresie, felul lor de a se manifesta, să-i determini să-ţi vorbească despre ei şi să-i asculţi cu atenţie, să-i pui în anumite situaţii, toate acestea au ajuns adevărate experienţe chimice.

Dar e vorba despre experienţe ce-ţi dau frisoane. Niciodată nu au fost atât de puţine idei, atât de puţină credinţă şi atât de puţină dorinţă de a cunoaşte cu adevărat ce se întâmplă cu lumea în care trăim.

Cultura actuală este sufocată de viteză, afaceri, simţ practic, birocraţie, instabilitate, publicitate, reclamă, bluf, lux, politică etc.

Creaţia culturală reflectă toate acestea. Poetul actual stă în faţa calculatorului, migrează pe internet şi este inspirat de nişte gânduri pe care le notează telegrafic.

Poemele se fac instantaneu, numai după o mişcare de cursor. Niciodată poezia nu a fost redusă la atât de joasă relaţie între cauză şi efect.

Poezia se scrie pe facebook, fără nicio legătură cu spiritul, cu inefabilul, cu misterul. În trecut se spunea că poezia ar fi un fel de spirit religios al lumii.

Cauza acestei stări lamentabile a poeziei este politica unor ignoranţi, dar şi a timpurilor actuale.

În consecinţă, ultima mişcare a poeziei adevărate, anume simbolismul, a rămas fără urmări, fără dezvoltare sau fără reacţie. Înainte de a pieri, simbolismul a stârnit câteva reflexe, anume umanismul, realismul, neo-romantismul şi neo-clasicismul.

Dar toate acestea nu au manifestat niciun spirit nou. Începând cu prima parte a secolului al XX-lea a murit simbolismul. De atunci au fost încercări timide pentru a crea şi însufleţi o nouă experienţă poetică. Dar experienţa aceasta a fost înlocuită de imaginea în mişcare.

În 1895, pentru prima dată în istorie a fost prezentat în faţa publicului un scurtmetraj cu un tren care intra pufăind în staţie, aruncând în jur jeturi de aburi şi năpustindu-se spre camera de filmat. Cei din sală au început să ţipe îngroziţi şi s-au băgat sub scaune.

Oamenii nu mai văzuseră până atunci imagini care se mişcau. Peste un secol avea să apară filmul „Avatar”, care prezintă ceea ce poate face tehnologia din sufletul nostru. Şi astfel apare un nou spirit, cel de pe ecranul cinematografic.

Un spirit care ne dă viziunea exactă a vieţii, de fapt, o adevărată şi desăvârşită iluzie a realităţii. Noi nu facem altceva decât să urmărim imaginile în mişcare, contopindu-le cu retina noastră într-un fel de uitare.

Pe de altă parte, poetul nu mai are inspiraţie, ci frisoane dătătoare de nevroze. Iar pe zi ce trece, complexitatea universului nostru social sărăceşte, misterele cad, existenţa se simplifică, lumea se dezvrăjeşte.

Astăzi, creatorii noştri se trezesc tot mai singuratici, părăsiţi şi de prisos, într-o lume de triumf al statului fiscal. Într-o astfel de lume, vom avea poeţi de partid aşa cum avem oratori de partid.

Iar adevăraţii creatori vor fi lăsaţi la discreţia statului fiscal, care vor avea onoarea de a-i milui o dată pe an, în ziua noului buget, cu rămăşiţe bugetare. Şi astfel, un ministru, generos nevoie mare, va recurge la bacşişul de stat, pe care îl va împărţii poeţilor, scriitorilor, artiştilor cu generozitate în cadrul emisiunilor televizate. Iar noi îl vom găsi pe acest ministru seducător şi cu dare de mână.

Poeţii îşi vor convoca muzele şi îşi vor pregăti lirele. Mulţumirile lor vor fi scrise în versuri, iar omagiile pentru darnicul ministru vor cădea la nesfârşit pe ecranul televizorului.

Creatorii noştri vor fi cu toţii făcuţi dependenţi de un stat care se vrea regulator al finanţelor publice.

Acest sentiment l-am avut când, la un alt post de televiziune, ministrul Finanţelor, Eugen Teodorovici, a vorbit despre fiscalitatea creaţiei artistice.

Prin urmare, viaţa poeţilor, scriitorilor, actorilor, a tuturor celor care se ocupă de creaţie la noi, va fi în continuare petecită cu tot felul de legi şi ordonanţe, pentru ca statul fiscal să se elibereze de ei şi să-i înlocuiască cu membrii partidului aflat la putere.

În felul acesta vor reapărea poeţii, scriitorii şi artiştii „de curte”, iar oamenii cu adevărat de valoare vor rămâne veşnic nişte clienţi ai neputinţei şi ai umilitorului bacşiş bugetat.

Ei vor avea viaţa stridiei care numai bolnavă produce perle. Ştim că perlele sunt produsele durerii, iar o stridie care nu a fost rănită niciodată nu poate produce perle, pentru că perla este o rană cicatrizată.

Vorba actorului Ştefan Mihăilescu Brăila: „Viaţa fără poezie e pustiu”.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio