„Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă, nu aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc că îi iubesc.” Este mesajul plin de dragoste al scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez în „scrisoarea” de rămas bun adresată nouă, oamenilor, în 2017, înainte de a fi răpus de o boală necruţătoare. E poemul „Păpuşa”.

Nu mai ţin minte. Cred că era sâmbăta trecută, între „urgenţă” şi „alertă”, când am văzut-o: în curtea Spitalului Fundeni, o fată cânta dumnezeieşte la vioară. Le cânta sub geamuri bolnavilor, medicilor, asistenţilor „Que sera sera”. „Ce va fi va fi” le transmitea ea oamenilor, încercând astfel, în felul ei, prin muzică, să îi aline. Să îi îmbărbăteze. Să le facă viaţa puţin mai uşoară. Să le îmblânzească suferinţa. Sau moartea. Nu ştiu cine e tânăra artistă. O filmau un paznic şi câteva asistente cu telefoanele mobile. Avea mască pe faţă, dar rar mi-a fost dat să văd atâta frumuseţe. În faţa gestului ei neasemuit mă înclin.

„Doamne, le-aş demonstra oamenilor cât de mult greşesc crezând că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neştiind că, de fapt, îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc” – mai zice Marquez, iremediabil „îndrăgostit de iubire”. Cineva, cu suflet ca al violonistei, îmi vorbeşte de gesturi similare. Făcute de nişte anonimi. Periodic, ei cumpără alimente şi îmbrăcăminte – cu 60 de lei de persoană – pe care le duc pacienţilor unui spital de boli mintale, oameni uitaţi de toată lumea. Câţi dintre noi am făcut asta, mai ales în ultima perioadă, când am fost „solitari, dar solidari”, cum ne-a tot plăcut să folosim o sintagmă?!… Câţi dintre noi sunt capabili de o astfel de iubire, dăruind?!

„Am învăţat – spunea şi Octavian Paler – că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe”. Hai să vedem, deci, câţi sunt eroi dintre cei care se cred eroi! Câţi fac ce trebuie – pentru semeni, pentru comunitatea lor – când trebuie şi indiferent de consecinţe? E foarte rar să vezi asta la politicieni, care, după două luni de izolare, au reînceput goana disperată după putere, fără să le pese de cei care n-au măcar „un umăr pentru-o mângâiere”. Vai de tine, ţară bogată, dar atât de săracă în eroi!

Mă uit la o caricatură inspirată din aceste vremuri, tradusă prin „15 mai, pe înţelesul tuturor”. Un om iese dintr-o colivie şi strigă „I’m free!” (Sunt liber!). Colivia se află, de fapt, într-o altă colivie, care şi ea e în alta, mai mare… Asta e libertatea pe care mulţi cred că au câştigat-o odată cu ridicarea stării de urgenţă! Libertate să ce? Un recent sondaj IRES relevă faptul că 80% dintre cei chestionaţi ar renunţa la drepturi şi libertăţi ca să fie în siguranţă. Să fie protejaţi, probabil, după teroarea Covid. Şi noi care credeam că suntem în siguranţă doar dacă avem drepturi şi libertăţi…

În fine, ca şi domnul Paler, „am învăţat că scrisul, ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti”. M-am mai liniştit acum. Asta e libertatea mea. M-am tot gândit la părinţi, Doamne, în ultimele zile! Şi la fata frumoasă cu vioara, care le-ar fi cântat şi lor, ca să-i mai aline, „Que sera sera”…

Distribuie pe Facebook