Duminică. Deschid laptop-ul să scriu. La ţară, pe aparatul ceva mai vechi. Vechi, vechi, dar văd că reacţionează. Mă întreabă dacă sunt de acord să schimbe ora. Sigur că da, chiar îi mulţumesc, dar aşa-mi revine în minte o frază citită în „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon. Şi anume că viaţa trebuie că ştie ceva ce noi nu ştim.
Adevărat, foarte adevărat. Cât n-am da noi să ştim ce se va întâmpla mâine, poimâne, la anul sau peste mulţi ani? Am da, pe bune? Nu ştiu, dar poate că am da. De pildă, aş vrea de azi, duminică, să ştiu dacă se termină războiul din Ucraina, să nu mai public mâine editorialul „Viaţa ne fuge de sub picioare”, care se raportează la război. Dar nu doar războiul planează asupra noastră cu aripi negre şi grele, ca o sabie a lui Damocles. Chiar dacă nu sunt politician, ci doar ziarist, tot aş dori să ştiu dacă războiul o să continue, că atunci o să fie urmat de o criză a alimentelor. Cum şi dau semnale cei ce adună-n cămară ulei, făină, mălai, iar în canistre benzină sau motorină. Sau aş vrea să ştiu dacă va creşte inflaţia, preţurile, coşul zilnic. Să aflu asta nu doar pentru mine, ci şi pentru cititorii mei. Care cititori se dovedesc şi ei fideli, când, după editorialul în care-mi mărturisesc frământările cu privire la viitorul presei tipărite, mă încurajează să nu mă dau bătut, să continuu cu ziarul, că ei au nevoie de ştirile locale, de pulsulul vieţii Argeşului.
De continuat aş continua eu, dar am aşa o bănuială că viitorul nostru este dresat. Şi când spun al nostru, nu mă refer doar la argeşeni ori la români, ci şi la ucraineni, şi la alte naţii care au resurse naturale, umane, sunt încă o bună piaţă de desfacere pentru oligarhi, care nu spun multinaţionale. Ce spun eu acum spune de mai bine de 40 de ani Alvin Toffler în „Şocul viitorului”. Citând un politician evreu, el avansează ideea că n-o să fie niciodată război nuclear, fiindcă oricare superputere, ai cărei conducători ar fi tentaţi să apese butonul nuclear, ar fi contracarate de celelalte puteri care s-ar alia instantaneu, înclinând „balanţa puterii” în favoarea păcii. Bun, bun, s-ar alia, dar iată că azi Putin le arată celorlalte superputeri – aliate, şi la insistenţa preşedintelui Biden – pisica. Pisica, adică posiblitatea declanşării războiului atomic.
La urma urmei, ce mă preocupă pe mine viitorul armei nucleare? Aici, la Piteşti, în Ceair, cartier în care altădată oameni lăsau caii să pască, ori la Verneşti, unde am lăsat coarnele plugului ca să pun mâna pe condei. Păi, dacă deja trăim într-un sistem global, sigur că aş vrea să ştiu dacă mă ameninţă şi pe mine, şi pe cititorii mei sabia lui Damocles. Care sabie ar putea să cadă. Aşa are o premoniţie, într-o schiţă încă din l995, dramaturgul Paul Everac, când scrie că, la bucătărie şi-n celelalte camere, toţi ai casei îşi vedeau de treburile lor cotidiene, doar că din plafon atârna de o coardă sabia lui Damocles. Pe coardă mişunau şoarecii, iar în umbră adăstau telalii. Şoarecii rodeau cu îndârjire coarda şi singura întrebare, având în vedere contextul de azi, era dacă rodeau coarda la întâmplare sau erau dresaţi…
Viaţa trebuie că ştie ceva ce noi nu ştim! Şi mai mereu nu ştim. De dresura ocultei mondiale, de pildă. Dar ştie viaţa şi ne pune faţă-n faţă.
