Problema fizionomiei colective pare încă să se sustragă în zilele noastre unei definiții precise, deși am învățat să tragem concluzii cu privire la caracterul omului după scrisul de mână, tonul vocii, poziția în somn și Dumnezeu mai știe ce. Forțele imaginatoare ale spiritului sapă la temeliile existenței comune, căutând să găsească în aceasta atât ceea ce este primitiv, cât și ceea ce este etern. Există și în imaginarul autohton, prin urmare, o sumedenie de motive și semnificații mito-simbolice, fiecare cu surprinzătoare latențe și sensuri adânci, ivite dintr-o apropiere grațioasă și șăgalnică între universul basmului popular și cel al obârșiilor românești.
În poveștile populare și în legendele inspirate din scenariul unui trecut ce se va fi petrecut cândva, pe la începuturile unui ev de mijloc există o multitudine de personaje de felurite culori, fiecare având în spate o semnificație diferită. Iar eroul uneia dintre ele, Român-Verde, un om cu o statură și putere colosală, aproape un uriaș, va învinge și va ucide balaurul cu șapte capete, care locuiește într-o bortă, sub pământ. Pentru o asemenea grozăvie, răsplata sa va fi jumătatea de împărăție făgăduită și primită din partea împăratului.
Într-un spațiu ficțional bântuit de toate numele și fantomele unui prezent tumultuos aflăm că „…A venit și rândul lui Român-Verde, că-i spunea așa pentru că era viță de voinic adevărat și un gligan de om înalt, spătos și tare, de sfărâma pietre în mână; iar lemnul, între degetele lui, se muia ca ceara. Mânuia paloșul și pavăza, că s-ar fi luptat cu zece deodată. Pe vremea aceea oamenii se hrăneau mai bine și Român-Verde, la prânz, mânca cât trei, dar mult și ales, că era vrednic la muncă și-și agonisise omul o stare!” Neînfricatul Român-Verde se va fi zămislit, așadar, din închipuirea misterioasă despre un puternic romanus, a cărui pomenire își mai găsea ecou printre viețuitorii târzii ai fostei Dacii traiane. Atributul viridis decernat eroului nu mai era de mult pronunțat așa, în graiul lor ce se schimba pe negândite într-o nouă rostire, dar protagonistul trebuie că fusese negreșit unul de-al lor, din aceeași obârșie. Întocmai ca și sublimul Foetus-Formosus, temerarul nu putea fi decât un erou dacoroman sau străromân dintr-o realitate ficțională, alternativă în imaginația populară a timpului; un dârz autohton, a cărui efigie va fi rămas în memoria unei populații care căuta să-și păstreze o identitate de neam. „Culoarea” viteazului a devenit de atunci tonalitatea universală a derulărilor mitice originare. Este semnul deosebitor care dezvăluie tocmai „prospețimea” acelei seminții romanice. – Verdele! Iată nuanța la care românul se va întoarce mereu și în care va consimți să-și vadă zugrăvită aura! Verdele este viață, natură, frumusețe, bucurie și liniștire pentru ochi, minte și suflet; este natura, primăvara, echilibrul, renaşterea, reînnoirea şi revitalizarea. Întruchipând frunzișul bogat, verdeața luxuriantă și peisajele vaste, culoarea verde și-a câștigat pe deplin locul într-o viziune românească asupra elementelor.
De aici, de la confluența arhaicului cu modernul, atât de caracteristică pentru întreaga cultură românească, vom înțelege impresionantul limbaj evocator al imaginilor verdelui, ce dezvăluie o dramatică esențializare a exprimării. În insinuarea celor mai sincere mărturisiri făcute cuiva, cromatica este elementul esențial. Ca o demonstrație revelatoare a pătrunderii sensurilor adânci ale unor expresii și locuțiuni populare, prin surprinderea inefabilului și convertirea acestuia în cuvânt, reflecțiile asupra universului imaginar au dat naștere câtorva expresii româneşti, spuse fără ocolișuri. Impresionantă e, într-una din ele, aventura culorii căreia limba română îi afirmă vigoarea naturală, rămasă nealterată în straturile subterane ale simțului comun. De aceea, „a spune cuiva verde în față sau în ochi” sau „a vorbi verde-n față” înseamnă a-i spune adevărul, oricât de crud ar fi. Dar gestul de a rosti adevărul curat, fără menajamente, repede și fără șovăire, sincer, deschis și făţiş nu-i la îndemâna oricui: numai românul verde, cel rămas curajos și îndrăzneţ, precum voinicul din răstimpuri, se poate hazarda astfel. Limbajul confesiunii este străbătut de un fel de conștiință vegetală când se spune ceva „verde-n față”, într-o scară vastă de emoții, fiecare în felul său, mai nuanțat liric ori dramatic. Pentru român, neprefăcătoria este în primul rând aspect: vizualitatea și înfățișarea pitorească sunt elementele predominante ale imaginației sale. Ca în străvechi reprezentări naturiste, apar și în imaginarul autohton viziuni de sincretism uman-vegetal. Omul și culoarea ilustrează, în perpetuitate, un fenomen de izomorfism mitic, de misterioasă consubstanțialitate. Ființa pământeană trădează o tainică analogie cu cea vegetală.
Unit cu basmele și născocirile țesute în jurul său, verdele deține o forță proprie și are capacitatea de a încapsula sensuri, universuri, existențe. Reflectă o comuniune profundă cu natura, o recreere și o trăire a acesteia în zonele adânci ale sufletului. În metafizica verdelui vibrează cea mai înaltă coardă a sensibilității românești, arătându-se încă o dată puterile care zac în nesfârșitele întinderi ale spiritualității populare. Miraculoasa frumusețe a lumii noastre capătă rezonanță tot mai puternică odată cu trecerea timpului! Verde e culoarea românului!
Florin CHIVOCI
