Parcă-l văd pe Florin Chivoci săpând înfrigurat prin straturile de cristal ale imaginarului, dornic să împingă mai înapoi istoria Piteştiului. Dincolo de documentele de arhivă, dincolo de dania lui Mircea cel Bătrân, dincolo de Negru Vodă şi de izvoade şi văleaturi. Flăcările comorii joacă noaptea pe dealurile Piteştiului. Le-a văzut de la fereastra imaginaţiei care a luat şi ea foc, le-a reperat în memoria colectivă şi s-a apucat să sape cu frenezie, cu hărnicie. Sapă în profunzime, pasionat, înfrigurat.
A găsit sau n-a găsit comoara? Nu vreau să vă spun eu. Citiţi-i eseurile, publicate parţial în „Săgetătorul”, citiţi-i cartea apărută zilele acestea la Editura Argeş Press şi veţi afla singuri. Pentru mine este important că istoria Piteştiului s-a îmbogăţit cu o lucrare de certă valoare spirituală, complementară cu cele apărute sub semnăturile prof. univ. dr. Petre Popa şi istoricului Paul Dicu. Ca să nu spun şi Ion Nania. A recompune istoria noastră locală, fie şi apelând la o tehnică mai nouă – sau cu atât mai mult! – înseamnă să-i dai timpului nostru trecut un chip, un glas, un sens pe care le căutăm mereu şi mereu.
Da – e adevărat ce scrie autorul în cuvântul înainte al cărţii – „Piteştii sunt dintr-un «demult» căruia nimeni nu-i poate stabili un început cât mai precis”. Şi ce-i de făcut atunci? Păi, nu-i suficient să cercetezi în arhive, ci trebuie să apelezi şi la tehnica – mai nou folosită în Occident – a imaginarului care, în opinia unor cercetători, poate „instituţionaliza subiectivitatea”, are legile lui, dezvăluie semnificaţii atât de utile… Este, cum spune A. Beguin, un „eufemism fantastic” şi „marcă a vocaţiei noastre ontologice”. Sau, dacă vreţi, fără a ne pierde într-o hermeneutică ontologică, joacă un rol relevant în descifrarea realului, a culturii noastre vechi astupate de un mâl istoric. Am clădit mai durabil în spirit decât ne-au rămas mărturiile săpate în lutul ars ori lemnul cioplit. Ca să aflăm cine suntem, de unde venim aici la Piteşti, aici în Argeş, de ce nu în România, ca să ne legitimăm geografic şi spiritual, dincolo de ce ne spun cronicile despre descălecatul din Făgăraş, merită să investighezi, să aşezi, să ordonezi, reprezentări, idei, legende, mituri, într-un mozaic fie el şi niciodată terminat al civilizaţiei noastre. Care a dat naştere unei legende superbe, aureolată de Mânăstirea Argeşului, legenda Meşterului Manole.
La o primă descifrare a cărţii, imaginarul acesta pe care-l cercetează cu nădejde eseistul, profesorul, istoricul, scriitorul Florin Chivoci nu este altceva decât un preţios zăcământ, din care „arheologul” extrage aurul necesar cunoaşterii istoriei noastre, cu tainele şi enigmele sale ascunse sub numele de Trivalea, Scoroboaia, Găvana, Ceair, Valea Rea, Mireasa fără cap, Locu unde joacă focu ş.a.m.d. Flăcările aurului licăre pe dealuri şi pe văi, emit o chemare, un magnetism pentru cel ce le simte pulsul şi limbajul, îl obligă să le convertească în capitole de carte: „istoricul şi mitologicul, o geografie a imaginarului, straniul şi miraculosul, poeticul şi alegoricul”.
Arhetipuri, scheme, simboluri! Filmul puţin cunoscut al unei aşezări străvechi, care a aprins şi fantezia unor scriitori argeşeni – Ion Pillat, Ion Cruceană, Sanda Movilă, Elisabeta Niţă Novac – l-a molipsit şi pe Florin Chivoci. Sigur, este vorba cumva de o avere fragilă, adunată din relicve, scufundate sub valuri de muţenie a timpului, dar cu atât mai valoroase când este vorba să vorbească despre o aşezare de care ne-am aninat sufletul. Cu sufletul şi cu imaginaţia a scris în bună măsura volumul „Ipostaze imaginare ale Piteştiului. Meditaţii, reprezentări, idei”, care este străbătut de la un capăt la altul de fiorul cunoaşterii. Miturile, legendele, imaginarul se pierd cumva în negura vremii, dar cartea, ideile din ea rămân perene. Ce mai, este o comoară!
