Mă simt provocat de dl. Spiridon Cristocea, autor și fost director de muzeu județean. Îmi deschide ușa cu o carte într-o mână și o cârjă în alta. Cu ce a deschis ușa? Cu piciorul sănătos, ca să-mi facă bucuria înmânării cărții „Boieri argeșeni – căsnicii, prigoniri, despărțiri“, tipărită la Editura „Istros“ a Muzeului Brăilei „Carol I“. De ce la Brăila și nu la Argeș – e și ăsta un mister ce trebuie dezlegat.
Dar, mărturisesc, răsfoind și apoi citind apăsat cartea, am degustat din altfel de mistere. Ale Piteștiului. Oraș care mi-e drag, ca și dumneavoastră, și despre care, doar citindu-l pe prietenul Spirică, aflu cât de puțin îi cunosc istoria. Pasionată și frisonantă, bună de tăinuit la un pahar de vin „dulce și bun“, „cel mai bun din toate vinurile făcute în Țara Românească“ (Paul de Alep, 1667), cum îl găsesc mai toți călătorii străini hălăduind pe „ulițele“ Piteștiului. Pline de noroaie și zoaie, când dă multă ploaie, podite „cu dulapi“, mai târziu pavate cu piatră cubică și apoi asfaltate. Luate la pas, pentru preumblare ori cu treabă, de către chirigii și negustori, de boieri veliți și neveliți, acompaniați de doamne înfoiate în rochii cu malacof.
Cum arăta dragul nostru de oraș acum o jumătate de mileniu? Ce mistere a ascuns și continuă să ascundă? Cine a bătut aici primul țăruș și când? Un țăran, un boier, cu siguranță un călător care s-a simțit mai adăpostit, pitit între dealuri. Primul călător care ne dă relații despre Pitești ‒ îl citez pe S.C. ‒ este Petru Bogdan Bacșic din Bulgaria, venit în Țara Românească de șase ori. Orașul „are biserici frumoase și o mânăstire de călugări. Aici nu sunt catolici, doar când vin negustori la târg. Are 200 de case de români, adică vreo mie de suflete, oameni ceva mai răsăriți“. Și tot așa însemnează în jurnalele lor și în răbojul vremii Mario del Chiaro Fiorentino, care și el reține Piteștiul pentru „vinurile sale deosebit de bune, albe și dulci“, arheologul și numismatul Domenico Sestini (la anul 1780: 250 de locuințe, 7 biserici sărăcăcioase), Franz Josef Sulzer (1781: un „târg domnesc liber“), Nathaniel Burton, pastor anglican (iulie 1837: „o localitate tot așa de pestriță ca București, pe jumătate turcească, pe jumătate europeană“), Theodore Margot, profesor francez (1859: „orașul este mare,
frumos, întins… important prin comerțul pe care-l face“), Auguste Dieudonne Lancelot, litograf și ilustrator (1866: „Piteștii încep să se înfrumusețeze în stil european… n-am reușit să descopăr nici un monument vechi sau remarcabil“).
Mă opresc aici. Altminteri, dacă aș continua ‒ și-i recomand cititorului s-o facă el ‒ se poate imagina un tablou sugestiv al Piteștiului din veacul al 19-lea. Unde încep să se mute boierii de la țară. Vreo 19 stabiliți în Pitești la 1829: stolnicul Dincă Brătianu, născut în Șuici, Dincă Lerescu, născut în Găvana, Niculae Rătescu, născut în Borlești ș.a. Doar după zece ani, numărul acestora se dublează. Își zidesc „perechi de case“, amplasate în spațiul uneia dintre cele patru culori ‒ albastră, galbenă, roșie și neagră ‒ sau „pă ulița târgului cea mare“. Cei mai mulți boieri „locuiau în culoarea roșie“ (Rătescu, Meculescu, Socolescu, Enescu, Brătianu, Budișteanu). Începând cu anul 1848, se bucură și de o trupă de teatru statornică, a lui Costică Halepliu. Frații Brătianu, Costică și Ion, de 9 și respectiv 11 ani, se mută, cu mama văduvă, la Pitești, lângă Podul Mare, pentru a „umbla“ la școală.
Aici se nasc, cresc laolată cu prieteni și rude, se botează, se cunună, se căsătoresc, se „prigonesc și despărțesc“, mor și sunt îngropați după tipicul ortodox, că sunt pitari, paharnici, serdari, logofeți, grădinari, țigani.
M-am întrebat adesea, fiindcă am predat un an și jumătate la școala din Șuici, cum au ajuns Brătienii de pe râul Bratia la Șuici. Brătieni despre care mult și cu patos mi-a vorbit gazda mea, Lili Marinescu, profesoară de matematică. Aflu, citind tot din cartea conului Spirică.
Ene sau Iane Brătianu din Brătieni se căsătorește cu Safta, fiica lui Iordache Balotă din Cepari, unde aceasta avea case. Și fiindcă veni vorba, mai aflu joi, când m-a vizitat acad. Gh. Păun, azi boier și el din Cicănești, că-i căsătorit la rându-i cu o urmașă a boierilor Balotă.
Ce să mai spun, pe scurt, despre „Boieri argeșeni“? E
o carte ca un extract de viață, o bijuterie care luminează veacuri și neamuri de boieri argeșeni, cu o extraordinară informație documentară. Parcurgând-o, n-are cum să nu-ți răsară în minte, ridicându-se ca un abur, o lume plină de mistere. Cu răul care se amestecă mereu cu binele, sinceritatea cu minciuna, profanul cu sacrul, infinitul naturii cu înțelepciunea umană. Cu trecute vieți de doamne și domnițe, iubind, urând „reaua viețuire“, „bătăile și ocările“, „grobiana purtare“, „preacurvia“, „tirana căsnicie“. Cu bărbați ținându-și în egală măsură rangul și viciul, cu calități și defecte, cu existențe banale ori exemplare, cheltuitori ori agonisitori, cu venituri multe, darnici ori hrăpăreți, cruzi ori îndurători, căsătorindu-se ori despărțindu-se, cu drag sau cu sila, în fața altarului, a preotului ori a judecătorului.
La urma urmei, lor le datorăm viața și țara în care trăim astăzi, cu bune și cu rele. Cum le datorăm şi unor autori cărțile bune.
