Ploua, cum se întâmplă în zilele ăstea de mai, şi am luat un taxi. Urc liniştit şi urmăresc fluxul maşinilor pe bulevard. Dintr-o parcare, şoferul unei berline încearcă să se înscrie în circulaţia bară la bară. Tatonează şi avertizează cu lanternele, solicitând permisiunea. Politicos, taximetristul meu încetineşte, să-i facă loc în şir. Cu oarecare ezitare, maşina reintră în rând, rămânând pe prima bandă. Grăbit, taximetristul depăşeşte maşina, după care mă trezesc cu el că exclamă: „Femeile astea, o calamitate la volan, domnule! Mă miram eu de ce se mişcă aşa încet. Vai de cine i-a pus volanul în mână!”
Nu mă las prins în discuţie. Cunosc tipul de om, precum şi părerea lui despre „egalele” noastre, cetăţeni de rang egal doar în Constituţie. Dar nu şi-n viaţa de toate zilele. Că-n lumea asta a noastră – n-aş zice mereu civilizată! – femeia „nu e om”, e uneori chiar o „calamitate”, n-are minte „nici cât o găină”, e bună doar „la cratiţă”, ori la… La urma urmei, în ciuda legii egalitariste, discriminarea nu se întâmplă doar pe stradă, în spaţiul public, ci o probează chiar autoritatea când o consideră a fi de rangul al doilea, de vreme ce codul numeric din cartea de identitate începe cu cifra 2. Să ne resemnăm, să spunem că asta este şi gata, cum s-a întâmplat secole de-a rândul, fiindcă, desfigurată de dispreţul – ce-i drept, nu al tuturor, ci al unei minorităţi – femeia şi-a pierdut încrederea în ea şi chiar respectul de sine?
Sincer să fiu, fără a fi feminist ori adept al „corectitudinii politice”, nu m-aş resemna. Aş încerca – aşa cum o fac şi în aceste rânduri – să văd câtă importanţă, ce loc îi acordăm femeii în actuala campanie electorală. Căci, cum bine spunea Byron, „nu se poate trăi nici cu ele, dar nici fără ele”. Or, în societatea noastră, ele sunt majoritare. Şi, cum vedem bine, cele mai multe dintre ele sunt capabile, deştepte, înţelegătoare. Dar, din păcate, sunt mai mereu împiedicate, în diverse feluri, să reverse asupra noastră calităţile cu care sunt înzestrate. Drept care dau o raită printre candidaţii la primărie să văd în câte femei au avut încredere partidele, dragii noştri de bărbaţi lideri, propunându-le pentru un fotoliu de primar? Procedez astfel şi încurajat de atitudinea parizienilor care au o primăriţă femeie, cum tot un primar social-democrat femeie se află la Barcelona, la Stockholm, ba chiar şi la… Craiova.
Încurajator, dar nu suficient de încurajator, este testul făcut la PSD Argeş. Cu un optimism la o cotă mai ridicată decât altădată, Simona Bucura Oprescu, preşedinta organizaţiei PSD Argeş, ne prezintă cinci femei care au avut curajul să se bată cu bărbaţii pentru primăriile de la Bughea de Jos (Dora Toader), Corbi (Elena Groşanu), Ştefăneşti (Ioana Jenica Dumitru), Vultureşti (Irina Poşircă) şi Uda (Maria Găvan). Descifrez în lista asta, scurtă totuşi faţă de numărul mare de primării din Argeş (102), şi efortul pe care deputata S.B.O. l-a făcut pentru a-şi promova colegele în funcţii de conducere. Îmi amintesc că preşedinta de azi a femeilor social-democrate a venit de mai multe ori la redacţie rugându-ne să dăm un mesaj de încredere pentru prestaţia femeii în politică, mesaj pe care se străduieşte să-l lanseze în toate celulele vieţii noastre sociale. De la câte alte partide am primit însă acest mesaj pentru a-l difuza mai departe? Pentru că, la urma urmei, să recunoaştem, femeia este cea care administrează cel mai bine treburile, cu priceperea ei de gospodină, cu instinctul său matern, cu tactul său educativ, cu simţul de „ministru al finanţelor”.
Aruncând o privire şi-n ograda celorlalte partide electorale, doar ici şi colo câte una sau două nume de femei sunt strecurate pe listele de consilieri, cu o timiditate care vorbeşte de la sine cât preţ punem noi, bărbaţii, pe calităţile colegelor noastre de viaţă. La Piteşti, de pildă, în lupta electorală pentru primărie, un singur partid a mizat pe o femeie, contând pe calităţile ei de jurist. Este vorba de doamna Sanda Fulga, propusă de UNPR. Liberalii, la rândul lor, propun şi ei cinci femei pentru primăriile din cinci comune. Sigur, n-am ajuns să parcurg listele tuturor candidaţilor la alegerile locale, asta şi fiindcă nu toate sunt accesibile, aşa că nu m-aş mira – ba chiar m-aş bucura – să mă trezesc cu alte câteva nume care merită aduse în atenţia publică. Oricâte ar fi ele însă, cel puţin deocamdată situaţia nu reuşeşte să reflecte proporţia reală în economia demografică, unde femeile deţin un procent în plus faţă de bărbaţi. Păi, dacă sunt majoritare ca număr, nu ele ar trebui să stabilească, prin votul lor, şi cine să conducă treburile administrative?
Aşa ar trebui să se întâmple. Dar nu se întâmplă. De ce? Nu cumva şi pentru că nici femeile nu au încredere… în femei? Prin urmare, nici ele, ca electorat, nu le promovează şi nici nu le votează? Atenţie, nu afirm, doar mă întreb. Şi mă întreb dacă nu datorăm discriminarea femeii chiar şi ei, femeii? Nu cumva şi femeia se vede pe sine cu ochii bărbatului, aşa cum a fost văzută milenii de-a rândul? Că, din „orgoliu”, mulţi bărbaţi n-ar vota o femeie, deşi pe vremuri idealul cavaleresc plasa femeia mai sus decât bărbatul, pot să înţeleg, dar de ce femeile nu au încredere în suratele lor? Că, dacă s-ar întâmpla aşa, atunci la orice competiţie electorală, noi, bărbaţii, am fi pe locul al doilea. Este o chestiune de matematică elementară. Numai că sociologia şi psihologia mulţimii nu operează cu cifre, ci cu elemente mult mai subtile şi mai greu de descifrat, de înţeles.
Vorbim mereu de emanciparea, de promovarea femeii, dar… vorbim, scriem, nu şi acţionăm ca atare. Mă tem însă că şi partidele, fiind alcătuite majoritar din bărbaţi, o consideră de regulă pe femeie mai puţin capabilă să facă faţă în spaţiul public. Ceea ce nu este deloc adevărat, iar realitatea contrazice această prejudecată. Chiar şi la noi în Argeş, unde am avut câteva primăriţe – e drept, puţine! – de toată isprava. Cum este, de pildă, Elisaveta Tudose de la Coşeşti. Nici pe departe femeile nu sunt o calamitate, nici măcar la volan. Şi acolo, cum spun statisticile, ele dau dovadă de prudenţă, de înţelepciune, nu se grăbesc, ca bărbaţii, să ajungă oricum la capătul drumului.
Mihai GOLESCU
Un Comentariu
Puiu
Incredibil! Am lăsat intenţionat o zi fără să comentez editorialul acestui domn pedant,care, cu multă fineţe a încercat să le apere pe aşa zisele „calamităţi” ale noastre. Apelativul de calamitate este mult mai puţin folosit decât cel de „catastrofă”. Pe bună dreptate autorul a intervenit şi le-a scos în evidenţă calităţile cu care sunt înzestrate, dar şi faptul că ar fi împiedicate să reverse aceste calităţi în folosul nostru, al tuturor. Nici nu ştiu cum să procedez!? Să le apăr şi eu şi să le cert, sau să le înţeleg! M-a uimit lipsa lor de reacţie cu privire la acest editorial. De unde această tăcere? Unde sunt femeia -mamă, femeia -politician, femeia -doctor , femeia-educator , şi oricare tip de femeie? Înclin să cred că s-au resemnat şi şi-au pierdut încrederea în ele. Întotdeauna am apreciat la ele , faptul că sunt mult mai puternice în faţa suferinţei , decât noi bărbaţii. Oare nu li s-a adâncit suferinţa pentru că s-au luat unele măsuri împotriva lor? De ce s-a scos trusoul copilului nou-născut? De ce angajatorii renunţă uşor la forţa lor de muncă , pentru că pot rămâne gravide? Aştept un răspuns din partea oricărei femei, pentru că nu vreu ca ele să rămână în conceptul societăţii ca „Bananele în pijamale”, B1 şi B2. Trebuie să vă iubim şi să vă respectăm, pentru că este greu fără voi!