În ţara tuturor posibilităţilor, a maneliştilor, fotbaliştilor, paranormalilor şi a celor pe care lumea îi votează chiar de sunt în puşcărie, sistemul informatic al cardului de sănătate este precum autostrăzile noastre: nici nu au fost inaugurate şi binecuvântate de oficialităţi şi de un sobor de preoţi, că se strică. Pentru corpul medical românesc, acest card este precum picătura chinezească: îţi macină insidios nervii şi, pentru că altă soluţie decât să emigrezi nu există, înjuri cu năduf o reformă fără cap şi fără coadă, gândită de mântuială.
Pe nimeni nu interesează calitatea actului medical. Iar tu, ca practician, pentru a lua un salariu cu mult mai mic decât în majoritatea ţărilor din UE, trebuie să codifici şi să notifici în fel şi fel de formulare baliverne ce nu au nicio legătură nici cu pregătirea ta în ani grei de studii, nici cu vocaţia sau cu dăruirea cu care te încăpăţânezi să-i faci bine pe români, dar nu te lasă cardul.
Pleacă un ministru, vine altul, se schimbă tipizatele, se repară sistemul informatic, merge trei zile, apoi iar dă rateuri, dar fondul problemei rămâne: emigrează anual mii de medici şi asistenţi medicali, pe afară-i vopsit gardul, iar înăuntru, sistemul sanitar românesc în 10-15 ani va intra în moarte clinică.
Dacă imediat după decembrie ’89, în toate domeniile, cei care au fost şefi de problemă n-ar fi avut tangenţe cu politicul, astăzi România ar fi arătat altfel. Am fi avut autostrăzi bune, spitale performante, codrii nejefuiţi, un număr decent de doctorate, de săraci, de biserici, preoţi şi de bigoţi ce se calcă în picioare ca să pupe moaşte.
Dr. Viorel PĂTRAŞCU
