Nu există în lume vreun medic care să nu fi greşit diagnostice şi care să nu aibă pe conştiinţă viaţa vreunui pacient. Iar asta nu ţine numai de cât de bine stăpâneşte specialitatea în care lucrează şi de cum este cotat în comuna, oraşul sau ţara unde practică medicina. În timpul studenţiei, am cunoscut mari clinicieni, unanim preţuiţi, dar care nu trăiau cu convingerea că această nobilă şi pretenţioasă profesie începe şi se termină cu persoana lor.
Am învăţat de la ei că, în cazurile când nu eşti sigur pe diagnosticele puse de tine, dacă ai posibilitatea, e bine să apelezi şi la părerea altor confraţi. Nu scazi în ochii pacienţilor, ba chiar te apreciază. Eu nu mă supăr niciodată dacă, plecat din cabinetul meu, un bolnav merge şi la alt medic spre a afla, nu de puţine ori, şi o altă opinie.
Există în patologia umană multe boli rare, care nu îmbracă o simptomatologie clară şi pe care un medic s-ar putea să nu le întâlnească toată cariera. Mai ales atunci este bine ca, fără morgă şi dincolo de orice alte considerente, să nu-ţi asumi tratamentul şi responsabilitatea ulterioară, ci să îndrumi bolnavul şi spre alţi medici.
După ce a fost consultat în două cabinete, din proprie iniţiativă, un sexagenar a trecut şi pe la noi. Avea două mici tumorete apărute pe palme, ce fuseseră etichetate ca „negi” banali, şi tratate ca atare. Diagnosticul nostru, desigur prezumtiv, a fost sever: Boală Kaposi. Un fel de leucemie ce poate afecta organe interne vitale. Având acceptul bolnavului, i-am dat bilet de internare într-o clinică din Bucureşti. Prin biopsie, diagnosticul nostru a fost confirmat fără dubii.
Când l-am revăzut, peste câteva săptămâni, plângea şi era la capătul puterilor psihice şi fizice. În urma cobaltoterapiei, mâna se umflase şi avea dureri cumplite. Urma să fie reinternat, dar nimeni nu ştia ce prognostic va avea pe termen mediu şi lung.
