Da, nu luați aceste rânduri ca fiind o amenințare. Nici un strigăt de disperare. Ci doar ca o avertizare. La adresa polițiștilor păscuți de accente tiranice și a ziariștilor care trăiesc din presa de gang.
Rareori ne calcă pragul câte un polițist. O face din datorie ori, cum se întâmplă în cazul de față, pentru că mai crede în presă, în puterea ei vindecătoare. Cum scriam într-un editorial, deunăzi. M-am bucurat să văd că vine la noi cu o problemă de suflet, ca la un psiholog, dar tare m-am întristat, ba chiar m-am mâniat, când i-am aflat povestea. Care pare a fi întru totul verosimilă. Nu dau nume deocamdată, dar dacă recunoașteți „eroul”, puneți-i această poveste sub ochi. Că dacă nu se potolește, îi fac numele de râs și lui, și „ziaristului” care scrie despre cai verzi pe pereți. La comandă și nu mă îndoiesc c-o face degeaba.
Așadar, cu vreo trei ani în urmă, polițistul nostru – l-am văzut pentru prima dată, dar e al „nostru”, fiindcă mărturisește că are încredere în noi – a câștigat un concurs profesional într-un orășel mai aproape de casă. Toate bune și frumoase, doar că șeful direct era în pragul pensionării, iar adjunctul părea să-i amenințe funcția. Pe care și-a menținut-o, cerând aprobare s-o păstreze în continuare. O dată și încă o dată! Și poate că o și merită. Nu-i de colea să ai un profesionist cu experiență pe postul, desigur important, de manager. Dar…
Dar, crede interlocutorul meu, de aici au început șicanele. La început doar străvezii, apoi directe. Tot mai directe și mai amenințătoare. Că ar „întreține stări conflictuale”, „relații neprincipiale” ș.a.m.d. Chestiuni, în buna tradiție turco-valahă, care n-au fost probate. La reclamațiile făcute, nu s-a ales nici măcar cu o „atenționare”, iar psihologul la care a fost trimis i-a spus că nu este un caz menit să facă „obiectul cercetării lui”. Că-l ține „la distanță” pe adjunct nu-i o problemă, oricum nu-i de felul lui un subaltern care vrea să se bage sub pielea șefului. Dar nici nu permite să fie făcut „preș”. Deși tânăr, are și el ceva experiență, nu se lasă intimidat, nici de romii care au sărit la bătaie – i-au rupt cămașa de pe el, când își făcea meseria – nici de șeful care l-ar dori mutat în altă parte. Recunoaște că este incomod, că nu admite să nu fie respectată legea, motiv pentru care a făcut și el o reclamație la Centru. În care a cerut „să fie analizat actul managerial care deprofesionalizează”.
Mă rog, ar mai fi multe de spus, discuția a durat mai bine de o oră, iar la final l-am întrebat de ce a venit totuși la noi? Ce speră de la noi? Vrea – ne-a spus apăsat – să nu-și facă serviciul într-un climat de stres provocat. Fiindcă, altminteri, ăsta-i riscul profesiei lui. Profesie pe care și-a ales-o că-i place și o face cu drag și cu respect pentru lege. Că este încadrat la Ordine publică. Dar nu mai vrea să fie șicant. Să nu mai fie bănuit că are intenția să-i tragă preșul de sub picioare șefului lui. Vrea să facă public acest lucru.
Și, iată, îl facem, repet, fără a da nume, fiindcă deocamdată n-am făcut o anchetă aici. Avem răbdare să facă treaba asta Inspectoratul de Poliţie. Am discutat și cu prefectul, tot fără a da nume, deocamdată. Avem răbdare, cum procedăm de regulă când două părți se acuză. Încercăm mai întâi să le împăcăm, iar dacă acest lucru nu se poate, apoi le supunem judecății opiniei publice. Că, la urma urmei, ăsta-i rostul unui ziar, nu?! Să producă dialog, dezbatere, iar dacă nu se poate, aplicăm regula lui Caragiale: Pac la „Războiul!”. Conform convingerii că n-am fi avut atâtea războaie, dar s-ar fi făcut apel la dialog, la rațiune.
