Nulitatea politică de care Segolene Royal, fosta iubită a preşedintelui Franţei, Francois Hollande, a dat dovadă cu diferite ocazii se reproduce. Prima ei manifestare evidentă a avut loc cu prilejul campaniei electorale privind alegerile la preşedinţia Republicii, câştigate de Sarkozy acum vreo nouă ani. Meritul lui este minim, pentru că a avut-o ca oponentă pe d-na Royal care, venită din străfundurile „Franţei profunde”, se pricepea la politică ca vaca la portocale. Pe-atunci s-a despărţit de Hollande care a înlocuit-o din postura de candidat la următoarele alegeri împotriva celui care o depăşise. Şi a câştigat. Şi s-a re-despărţit de Segolene în favoarea unei ziariste de la „Paris Match”, Trierweiler Valérie, de care s-a despărţit în favoarea unei actriţe, de care nu s-a despărţit încă de tot. De ce vă spun toate acestea? Pentru că sunt, ca cetăţean francez, scandalizat de faptul că ţara a fost reprezentată la… înmormântarea cenuşii lui Fidel Castro de ea. Ce a spus? „Sunt totdeauna elemente pozitive şi negative (…), dar ştim că aici, când cerem liste de prizonieri politici, nu sunt”, a declarat reprezentanta mea. „Un dezastru moral” – a fost imediat considerată declaraţia. Regimul castrist (nu castrat) este cu regularitate arătat cu degetul de ONU şi de ONG-uri pentru lipsa de libertate de expresie. Mai sunt oameni în închisoare pentru motive politice. Mii de cubanezi, artişti, jurnalişti, opozanţi politici sunt cu regularitate arestaţi în mod arbitrar. În plus de indignarea ONG, afirmaţiile ministresei au suscitat indignarea unei părţi a clasei politice. La dreapta, Éric Ciotti vorbeşte de „dezastru moral şi o ruşine pentru Franţa”. Chiar în guvern unii au luat distanţă faţă de astfel de afirmaţii. Ca fost locuitor al sudului Floridei, mă duceam pe vremea lui Fidel să ascult muzică la cubanezii fugiţi din ţară care locuiesc pe Cale Ocho, adică pe Bulevardul 8 din Miami. Nu era zi în care să nu se vorbească despre oameni asasinaţi din ordinul lui Fidel Castro. Castronul era plin şi pe vremea în care acesta colabora cu Che Guevara pentru introducerea comunismului în America Latină.
Şi îmi pun întrebarea: de ce societatea de transport în comun pariziană, RATP, a găsit şi a format câini ce miros numai pachetele în care sunt materiale explozive. Cea mai mare pacoste a societăţii în care trăim este prostia, cu deosebire cea politică. De ce nu avem câini care miros prostia?
Alex HOROVEANU
