Nimeni nu pretinde politicianului să fie Cicero, dar, dacă ai fost ales sau numit demnitar, ai obligația intelectuală și morală să folosești cu respect limba română și să ai, cât de cât, habar, dacă nu de arta conversației, măcar de cunoștințe elementare de comunicare în spațiul public.

Senatorii Romei antice se inițiau în retorică, făceau cursuri de oratorie. Și dacă ne-am referit la Cicero, „omul universal”, trebuie să amintim nu numai despre cărțile sale în domeniu („Trei cărți despre orator” și „Diviziunea părților artei elocinței”), ci și de celebrele – și azi – … împotriva lui Verres și Catilina.

Votul pe liste și frăția de partid au făcut ca în Guvernele și parlamentele României să acceadă și persoane cu o cultură îndoielnică. Se spune că cel mai puternic discurs parlamentar din istoria României este cel ținut de Nicolae Iorga, la 14 decembrie 1916, la Iași, când s-a decis soarta României (n.n. – rămasă atunci doar cu Moldova). Discursul său a înflăcărat simțul patriotic, „a reușit să întrupeze gândul și simțirea unui întreg neam” (I.G. Duca) și a dat aripi Armatei Române.

Take Ionescu (președintele Partidului Conservator-Democrat din 1908) era supranumit, datorită elocinței sale, „Tăkiță Gură de Aur”.

Profesorii generației mele de la Filologie – George Călinescu, Tudor Vianu, Al. Graur, Al. Piru,  Ov. S. Crohmălniceanu, Radu Florian ș.a. – erau comunicatori plini de elocință. A propos de Al Graur. De la cursul de deschidere, ne-a avertizat: „Aici, la Filologie, nu se pregătesc nici scriitori, nici ziariști. Se pregătesc și se formează slujbașii limbii române”.

Aceste trei cuvinte m-au urmărit toată viața.

Parlamentarii, în general, nu sunt preocupați să se lupte în argumente, să utilizeze instrumente ale persuasiunii. De multe ori, discursurile sunt polemici veninoase, …., neacademici, pline de …. și atacuri la persoană.

Nu „atac” gramatica lor; spun doar că acuzativul cu „pe” este o pasăre rară, iar dezacordurile floare la butonieră.

Antonie Iorgovan, senatorul (general) Ion Chelaru, Adrian Năstase, dar, mai ales, Crin Antonescu au avut „verb” și consistență în mesaje.

Guvernul a mai luat o bilă neagră. Prim-ministrul Dăncilă a citit 2020 – „douăzeci-douăzeci”, ceea ce i-a permis lui C.T. Popescu trimiterea la un savuros pasaj din „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Un ministru a plecat după ce s-a referit la „genunche”, iar succesorul său, parcă pedepsit când iese în public, a declarat sus și tare, că nu totdeauna „am toate cuvintele la mine”.

Auzi și te minunezi: replica ar fi de uz european în topul rușinii unui demnitar.

Nu te obligă nimeni să-ți fi format un limbaj elevat (totuși se trece printr-un liceu; se trece printr-o facultate; bibliotecile sunt deschise pentru toți!!!), dar să te prezinți în public… fără toate cuvintele la tine, asta este prea de tot! Este de… „almanahe”!

Viața taxează aceste derapaje și trimite la calitatea învățământului, la ușurința cu care se promovează, la diplomele fără conținut/acoperire, la atâtea manifestări disprețuitoare față de ținuta academică, prin recurgerea iresponsabilă (furt!) la plagiat.

Nu degeaba se spune: „Elocința este rod al științei, iar bâlbâiala este rod al prostiei”.

Contează, desigur, și emoțiile, dar măcar să… ai toate cuvintele la tine. Să nu le fi uitat într-atâtea cărți necitite!!!

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio